Preliminarii EURO 2020, faza pe canapea. România – Norvegia 1-1: Cu oiștea-n Ødegaard

Avem o problemă cu meciurile cum a fost cel cu Norvegia: te apuci de-un subiect – cum a fost treaba cu tribunele pline de copii – și te trezești în altul – cum a fost chestia cu jocul prost al Naționalei. Foarte mult subiecte servite în același timp ne fac să amețim și să nu știm ce titlu să concepem pentru cronică. Și asta nu e bine, pentru că titlul cronicii este, la noi, cam ce-i mingea pentru Messi și ce-s zarurile pentru nea Piți.

Dar în mod cert e mai bine că avem despre ce să vorbim, mai ales că trăim într-o parte a Europei în care jumătate dintre vecini nu ne sunt tocmai fericiți. Dacă maghiarii și ucrainenii stau bine prin grupele lor, bulgarii tocmai au luat 6 drojdii de la englezi acasă și s-a și umflat tărâța-n ei după ce au virat-o-n rasism (Oh, Gogonelle!), iar moldovenii au luat bătaie de la imensa națională a Andorrei. Noi, ca de obicei, suntem cu luntrea-n două funduri: nu suntem calificați (e, acu’ și voi), dar nici eliminați nu suntem. Matematic mai avem deci șanse să ne calificăm la Euro, deși fizic și chimic nu prea ni se leagă reacțiile la ce meciuri mai avem de potcovit. Ajungi să crezi că de-aia avem atâția IT-ști fabuloși în țara asta, să calculeze constant șansele pe care le mai are Naționala să joace la un Campionat European pe care, culmea, îl și organizează.

Că voiam să zic și mă tot țineam de ceva vreme: cât ghinion să ai, nene? Să nu te califici fix la Europeanul pe care-l organizezi tu. Până și amărâtele de Ungaria și Austria au jucat la turneele finale organizate de ele, iar noi avem ghina de a juca în calificări și de a pierde eroic fix când vin ăștia să ne arate cum e cu fotbalul tocmai la București. Păi dacă era nea Piți selecționer, nu doar că ne-am fi calificat deja dintr-o grupă cu Andorra, Insulele Capului Verde, Groenlanda și selecționata artiștilor populari lutieri din Bochum, dar organizam toate meciurile turneului final pe superbele noastre stadioane aducându-i pe străini pe autostrăzi subterane ultrarapide între Arad și București și mișcându-i emoțional după o călătorie memorabilă cu hyperloop-ul de la Otopeni la Piața Muncii.

Dacă era nea Piți antrenor, am fi fost calificați încă de la tragerea la sorți, când echipele sunt așezate în clasament în ordine alfabetică. Pentru că România ar fi fost din start prima într-o grupă infernală cu Spania, Turcia, Suedia, Ucraina și Țara Galilor, iar la o zi după ce aflam grupa venea Apocalipsa și rămâneam calificați pe veci pururi. Vă spun, fraților: ăsta a fost mereu ghinionul nostru. Nu știm să ne alegem conducătorii și alergăm ca proștii 90 de minute cu Norvegia în loc să ne relaxăm marți seara mergând să vedem Joker la cinema (apropo, mergeți să vedeți Joker la cinema, e material de calitate).

Această cronică îți este oferită de:

România – Norvegia 1-1

La cum zdrăngăne ai noștri imnul de fiecare dată când stau camerele pe ei, faptul că single-ul lui Andrei Mureșanu feat. Anton Pann a fost cântat de 30.000 de spectatori care i-au acoperit vocal pe jucători a fost deja un câștig psihic imens pentru cei din fața televizoarelor. Momentul a fost cu atât mai emoționant cu cât cei 30.000 au fost copii de până-n 14 ani adunați de pe la cluburile de fotbal și școlile din jurul Bucureștiului și plantați în tribune. Și oricât de non-combat ai fi pe subiecte patriotice, te cam cotrâmbă când imnul e cântat ca la Plugușor, de niște zeci de mii de glasuri care n-au ajuns încă cu dicționarul la termenul “șovinism”. Și bine-ar fi să nici nu ajungă vreodată.

Oricum, reușită ideea ălora de la UEFA de a permite accesul copiilor fără buletin la un meci în care tribunele ar fi fost altfel goale și triste ca bugetele ministerelor pe finalul ăsta de an. Ba chiar am trecut cu bine și peste cele două mari hopuri pentru care mă pregăteam mental în nelimitata mea imaginație distructivă: în primul rând, între copii nu s-a infiltrat niciun șomâc care să taie maioneza. În al doilea rând, nici copiii nu au stricat-o, chit că la 14 ani poți înjura la un nivel creativ mult mai sănătos decât ceea ce-și poate imagina UEFA. Ajunge să faci o tură prin pauze într-o școală gimnazială și pleci de acolo cu lexicul îndoit de noile achiziții.

Bravo însă copiilor pentru că au construit coloana sonoră perfectă a meciului ăstuia. Vorba unor amici: parcă nici măcar nu a mai contat cine câștigă meciul.

Bineînțeles că, idealist vorbind, asta cu “nu contează” e o abordare foarte drăguță și mai degrabă utopică. Realist, însă, când ne-au egalat ăștia în minutul 92 am uitat cât de frumos a sunat imnul în clinchet de copii și am slobozit niscaiva zeități protodacice înspre coarnele vikinge.

De fapt, sinceri să fim, am cam alunecat pe panta întunecată a ploconului lingvistic mult înainte să ajungem în minutul 92. După primele 20 de minute din meciul ăsta, singurul lucru echitabil în (încă) egalul de pe tabelă era faptul că nici noi, nici norvegienii nu meritam asta. Dar asta doar pentru că ei ar fi trebuit să aibă deja vreo 2-0, iar noi să ne apucăm de apicultură în loc de fotbal. Noroc cu Tătărușanu, care și-a îmbrăcat iar cearșaful de sfânt și a scos tot ce-au trimis Odegaard și colegii lui spre poartă. Sfântul Tătă Mănușă de Aur i-a scos și o coastă lui Nedelcearu după ce i-a introdus genunchiul în branhie la o centrare, dar ne se cade să discutăm despre asta aici. Că ne întristăm. Nu neapărat pentru că fratele Nedelcearu și colegul lui de azi, Adi Rus, au ajuns să fie miniștri ai apărării la Națională (până la urmă, ei au avut grijă și de careul naționalei mici până mai ieri, iar acolo s-a cules binișor astă vară). Ci pentru că, dacă vreunul dintre ăștia doi călca strâmb sau își rupea vreo unghie, ar fi trebuit să găsim fundași centrali pe la copii, juniori, creșe și secțiile prenatale. Am ajuns nasoluț dacă nu mai avem adâncime nici măcar în apărare, zonă despre care am învățat cu toții la școală că e compartimentul vital al echipei încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Embed from Getty Images

Ne-am luat cu vorba, dar ne trezește Mitriță. Care își ridică mânecile din mijlocul unui roi de puișori galbeni fără cap care păreau că se plimbă pe teren în așteptarea sacrificării, o ia la sănătoasa pe partea stângă cărând jumătate de Norvegie după el, dar greșește aterizarea în fața porții, unde șutul lui se termină-n aut. Cu mâna. Nu știam la momentul ăla, dar urma să fie faza care rezuma cel mai bine meciul ăsta: Mitriță a fost cam singurul jucător al Naționalei care a funcționat la parametri optimi, luând inițiativa și încercând să dărâme cu ciocanul fiordurile adversarilor. Ăsta e blestemul suporterilor români, nene: râd de soccer-ul americanilor, dar așteaptă să vină un jucător de la New York ca să ne scoată naibii din propriul careu într-un meci jucat acasă cu Norvegia.

Embed from Getty Images

E la fel de adevărat că rămânem mereu închistați într-ale noastre și uităm să ne punem în pielea adversarilor pentru a vedea cât de greu le e de fapt lor. Imaginați-vă cum e să joci cu unii care în mod evident nu au ce să caute la un turneu final al Campionatului European, dar cărora nici gol nu prea poți să le dai, că apără tot, ca bezmeticul, portarul ăla care e rezervă la Lyon. Ba chiar sunt și peste tine în clasamentul grupei. Treabă de Zona Crepusculară, nu alta.

Iar ca să adâncim și mai mult crevasa cognitivă prin care i-am târât pe norvegieni aseară, n-a început bine a doua repriză și am primit un penalty. Nu vom intra în detalii masive despre arbitrul scoțian al meciului (tradiția spune că-i căutăm adresa și CV-ul doar dacă fluieră penalty-uri imaginare împotriva noastră), cert e că a fost un unșpe metri acordat mai degrabă după un regulament hibrid între baschet și fotbal care zice că la 5 faulturi suferite primești o aruncare liberă. Ce trebuie să reținem e că tot Mitriță a fost capul răutăților și aici, cu o pasă curioasă ca freza de stomatolog. Pasă din care a ieșit duelul în care Bancu a fost faultat. Mă rog, “faultat”, că-n Anglia te scot ăia din arbitraj dacă dai penalty la așa ceva. În Scoția nu te scot din nimic, că ai tăi au votat invers la referendum.

În fine, treaba e că Pușcaș a cam ratat. Sau a cam apărat Jarstein. Nu știm exact cum s-au împărțit procentele între cei doi doi, pentru că matematicianul redacției e ocupat cu calculul șanselor de calificare, așa cum am stabilit adineauri. Cert e că un penalty de genul ăsta este caracterizat de comentatori fie ca “un șut calm, o execuție cu sânge rece” dacă portarul sare în partea opusă, fie ca “un șut slab, ușor de apărat” dacă portarul sare în partea corectă. De data asta s-a întâmplat să fie a doua variantă, moment perfect pentru ca fratele Cosmin Contra să-i plesnească trei sudalme peste dinți atacantului nostru. Nu ne așteptăm la citate din Murakami în momente de restriște emoțională, dar ar fi o idee bună să lăsăm morții cu morții și viii cu viii, conform datinei străbune. Mai ales când spectatorii din tribune n-au 65 de ani adunați.

Embed from Getty Images

Iar veștile proaste nu se terminau aici: aflăm aproape concomitent că Suedia a marcat împotriva Spaniei, ceea ce făcea ca algebra statisticienilor să se transforme brusc în geometrie diferențială și criptografie. E prea complicat să explicăm aici toate variantele posibile, dar cert era că pentru noi nu era bine să bată Suedia, dar era bine să bată România. Dacă simțiți un miros de 1994 în nări, e de la prea multă Cola.

Apropo de Suedia, nu uitați că:

Această cronică îți este oferită de:

Asta pauză publicitară, nene, nu jumătățile alea de oră inteminabile de la televizor. Și ălora le și dați bani ca să vă lustruiască lobul parietal zilnic. Bravo, națiune.

Să revenim, însă. Pentru că în a doua repriză a revenit și Naționala ceva mai lansat pe teren. Ca de obicei în stăpânirea Contra, avem fotbal abia după pauză, un detaliu care se va transforma în timp într-una dintre enigmele lumii moderne, la bătaie cu Manuscrisul Voynich și liniile Nazca. Mai ales că suntem învățați invers: să jucăm 10 minute, cât ne ține bateria, apoi să pasăm lateral până-i adormim pe proști și eventual să le dăm un gol pe final, când moțăie.

După ce Stanciu ne-a adus aminte că e pe teren cu un șut mai degrabă găunos, Mitriță a luat vikingul de coarne și a decis că e momentul să oprească focul cazanului cu smoală în care ne chinuiam să înotăm zevzeci cu impresii de Ian Thorpe. Și a făcut-o cu stil, de unul singur, transformând fotbalul în sport individual. A recuperat o minge pe la 40 de metri, a mers cap-compas spre careul advers, a trecut în șpan de un adversar care-și bătea coasa pe tăpșan și a tras cu stângul la colțul lung, lăsându-l pe portarul norvegian în ceață. A fost unul dintre golurile care ne aduce aminte de era în care aveam jucători capabili să decidă singuri meciuri și să dea prenumele tuturor copiilor născuți în perioada aia (deși Gică n-a fost niciodată foarte atrăgător pentru Generația Y), dar și de meciurile în care Mitriță a fost lăsat să mănânce relaxat burgeri la New York în loc să ajute armata să găsească găuri suplimentare în redutele spaniole și malteze, de exemplu. Nu zicem nimic de numărul 20 de pe tricoul lui Mitriță, pentru că, dacă e s-o luăm strict matematic, omul a făcut contra Norvegiei fix cât doi decari tradiționali români din ultimul deceniu. La alegere.


www.sport.ro

Era minutul 62, iar distracția abia începea. Contra l-a tras pe linie moartă pe Pușcaș și a pus acul pe vinilul Andone, care la un minut distanță a trosnit transversala după un corner. A fost momentul în care mi-a părut rău că n-am insistat ceva mai mult la ghișeu, pentru că era cert că norvegienii sunt în derivă: când ai o medie a înălțimii de 4 metri jumate și România lui Mitriță e aproape să-ți dea gol cu capul din corner, mi-e clar că ești groggy.

N-a ieșit și era bine să ne fi ieșit, totuși, pentru că din faza asta s-au născut doi vectori: unul e cel al unui Andone complet neispirat în alegerile dinspre finalul meciului, când Florin a tocat mărunt vreo trei ocazii în care puteam să-i finisăm pe norvegieni cu spatula, celălalt e cel al unui 2-0 lipsă care pe final de meci ne-a transformat din favoriți la baraj în sclavii calculelor infinite.

Embed from Getty Images

Asta pentru că norvegienii au marcat în minutul 90 plus cât naiba o mai fi fost, fix după ce Spania egalase la Stockholm. Nu mai contează cine ne-a dat gol, cert e că omul a sărit la cap de lângă Benzar ca lăcusta de lângă păpădie și a băgat-o-n ațe, iar scorul s-a făcut 1-1. Adică, fie vorba între noi, așa cum ar fi trebuit să fie dacă fotbalul nu s-ar fi jucat pe goluri, ci pe note la impresia artistică. Ceea ce nu e tocmai rău, judecând la rece: numai dacă-l iei de-o mână pe Odegaard, cel mai bun jucător al lunii trecute în campionatul Spaniei, și-ți dă cu blue screen când afli câte bânci de rezerve lustruiesc ai noștri prin te miri ce campionate. Dar e rău pentru că am fost la 4 minute să fie mai bine.

E exact cum pare: dacă n-ai fost pe fază în seara de marți, s-a dat cu un pic de rollercoaster și de emoție. Am fost ba calificați, ba eterne speranțe, ba morți în păpușoi, pentru ca la final să ne luăm creioanele de la ascuțit și să ne punem la coadă la banane. Deocamdată, egalul nostru plus egalul Suediei cu Spania înseamnă că-i musai să-i batem pe urmașii pe linie blondă ai lui Kennet Andersson. Apoi să mai avem de doi bani speranță că Spania va juca la oha în ultima etapă, în meciul cu noi, în ideea că e ceva mai bine să dea la vară de România decât de Suedia.

În plus, am putea avea un avantaj psihologic geostrategic nesperat și-n meciul ăla: tribune pline de copii ai românilor din Spania. Care pe de o parte ar putea să cânte din nou imnul, dar pe de altă parte ne-ar aduce aminte încă o dată de povestea Biancăi Andreescu.

Dar până la marele meci cu suedezii, cumpărați-vă Volvo-uri și lămpi de birou de la Ikea. Poate că așa, în timp ce încercăm să înțelegem atât cât putem stilul nordicilor, istoria nu se va prinde care-s unii și care-s alții.

Această cronică îți este oferită de:

Meciuri jucate marți în grupa F:

România – Norvegia 1-1 (Mitriță ’62 / Sørloth ’90+2)
Suedia – Spania 1-1 (Berg ’50 / Rodrigo ’90+2)
Feroe – Malta 1-0 (Baldvinsson ’71)

Meciuri rămase de jucat:

15 noiembrie: România – Suedia, Norvegia – Feroe, Spania – Malta
18 noiembrie: Spania – România, Suedia – Feroe, Malta – Norvegia

Clasament în grupa F:

Standings provided by Sofascore LiveScore

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.