Ei, vedeți c-am ajuns și la finalul sezonului de cronici? Vi s-o fi părut prin primăvara asta că după Australian Open nu mai pupați sfânta rachetă anul ăsta și că singura legătură cu tenisul o să vă rămână pozele lui Dimitrov de pe Instagram. Așa că, în final de an și măcar o dată-n istoria acestor cronici, să-i aplaudăm e organizatorii turneelor ăstora pentru că au reușit ceea ce n-a reușit niciun antrenor din istorie: să-i țină-n lesă pe niște milionari a căror meserie e să dea mingea peste fileu în fața camerelor. Or fi păcătuit ei cu programările tâmpite, cu acoperișul uitat deschis când a plouat ca la ecuator. Da’ când vine vorba de armată, francezii le-au tăiat aripile condorilor care de-abia așteptau să bată Champs-Elysees-ul pentru a-și cumpăra macarons la suprapreț. Și bine-au făcut, pentru că nu știu zău dacă am fi suportat un Slam întrerupt la jumătate pentru că Nole a vrut să facă yoga în Place de la Bastille.
Finala masculină, deci. Nole cu Rafa. Singurul om care-i în stare să-și câștige toate meciurile dintr-un sezon fără să câștige toate turneele din acel sezon versus singurul om care-i în stare să transforme un palmares all-time de 74-14 la un turneu de slam într-o glumă bună. Un meci care are talentul de a fi singurul lucru predictibil dintr-un an care a semănat cu traiectoria unei pisici alergate de ogar. Cu toate că băieții din Next Gen s-au scremut mai mult decât niciodată să intre-n poza de grup, bolarzii rămân înfipți trei metri sub zgură și nu se mișcă decât dacă sunt scoși temporar pentru revizie sau dacă inventează lovituri fulgerătoare la gât care ne trimit în pântecele regulamentelor.
Bine, “s-au scremut mai mult decât niciodată” înseamnă, în cazul lui Rafa, că a jucat două tiebreak-uri până-n finală, ambele câștigate. Pentru Nole a fost ceva mai multișor de muncă abia prin semifinală, când a trebuie să întețească loviturile de sapă din cauza unor buruieni grecești apărute în straturi. A dat însă hotărât, la rădăcina relelor, așa cum a fost învățat de șamani.
Mai nasol a fost pentru Federer și pentru fanii dansului contemporan elvețian. Deși bătrânul ibex funcționează de ceva vreme pe zgură după principiul “Fugi, deci exiști” și evită ieșirea din casă de când cu virusul ăsta pentru că tinde să intre în grupa de risc, toată religia federeriană s-a trezit înainte de finala de la Roland-Garros în situația românului: postura în care ești nevoit să alegi răul mai mic. Alegi fanii lui Rafa, care vor propovădui din nou în aroganță extremă și engleză aproximativă rolandgarismul perfect, sau îi alegi pe fanii lui Nole, care n-au învățat încă să respecte orele de liniște de când zeul pleșcaviței lucrează la frecvență ideală și a găsit în sihăstrie pilula invincibilității în tenis?
Dar să lăsăm elvețienii să stea pe fondue-ul lor și să revenim la cifrele fabuloase pe care le promitea acest meci. Voiați 100 de victorii rafaeliene la Paris sau un an perfect al lui Nole? Preferați liniștea previzibilă pe care o aduc 13 titluri de Roland-Garros sau urletele triumfale ale singurului jucător terestru (sorry, Robin!) care a dovedit că e capabil să-l bată pe Nadal pe zgură în meciuri de cinci seturi? Doriți un biceps încordat sau o venă care pușcă pe gât? Vreți punguță?
Cronicile de la Roland-Garros ți-au fost oferite de:
Așa a început al 56-lea meci direct dintre Nadal și Djokovic: cu mai multe întrebări decât înaintea episodului final din Lost. Apropo, de notat acest număr, 56, pentru că băieții ăștia au jucat mai multe meciuri împreună decât au văzut la televizor în viața lor haterii Simonei Halep.
Ai zice că, după atâtea zile petrecute în aceeași incintă, oamenii nu se mai pot surprinde reciproc. Dar spuneți-i asta lui Nole, care e început să plescăie derutat ca după ce Nadal a transformat primul set într-un sport hibrid asamblat din bucăți de tenis și din proba de 100 de metri plat. Cu racheta reglată cu șublerul și cu lovituri decisive camuflate într-o mare de forehand-uri care temperau încercările de accelerare ale lui Nole, Nadal a început meciul cu break și l-a continuat călcând apăsat pe toate părțile moi din jocul adversarului, devoalate pe măsură ce se strângeau punctele în cămara spaniolului.
Embed from Getty Images
Un prim serviciu trist ca zilele în care crește Roborul, o droaie de neforțate – unele pierdute mâhnit în burta fileului, după modelul Errani – și un adversar care a fugit de erori ca Federer de zgură. Acesta a fost tabloul unui prim set complet neașteptat în care de gâtul lui Djokovic a fost agățat un covrig cât podoabele triburilor africane. Singurul lucru care i-a ieșit lui Nole în primul set a fost atacul la fileu, dar tenisul serviciu-voleu pe zgură a murit la naștere, deci strategia asta nu poate decât să mai înmoaie durerea, fără să trateze cauza.
Primul game câștigat de Nole în acest meci a venit la o oră de la startul partidei, pe propriul serviciu în debutul setului al doilea. L-a ajutat însă fix cât îl ajută un energizant pe un tip cu dublă fractură de femur. Pentru că Nadal a continuat să apese pe zonele cu răni deschise și să insiste în direcțiile în care lui Djokovic i se căscau găuri în scut.
Embed from Getty Images
Dacă Rafa a funcționat pe baza unui serviciu riguros ca un profesor de școală veche, colegul sârb a trăit pe baza speranțelor că lucrurile nu pot să meargă mai rău decât merg deja. Așa că a colecționat toate erorile pe care le-a economisit în restul sezonului: cross-uri care au aterizat mai mereu la o palmă în afara tușelor, duble greșeli căzute de nicăieri și care-ți cad greu la stomac, venite în general la scorul de 30-30, și specialitatea casei, forehand-ul în banda fileului. A plesnit Nole fileul în finala asta de parcă a avut meci contra plasei, nu contra lui Nadal. Nu doar că Djokovic nu s-a ridicat la înălțimea finalei, dar în primele două seturi nu a reușit să se ridice nici măcar la înălțimea fileului.
Iar starea de grație inspirată din viața și cariera Soranei Cîrstea a continuat până la fluierul arbitrului și-n setul al doilea: 6-2. Între timp, internetul își revenea din șocul contrastului dintre așteptări și realitate și începea să genereze glumițe:
Cu game-urile astea crude coborând înlănțuite spre pieptul lui Nole ca butoaiele cu struguri scăpate pe coama unui deal, era evident că sârbului îi rămâneau doar două variante pentru a putea să respire. Una era ca Rafa să lovească cu mingea-n gât un arbitru. Șanse foarte mici, dar nu inexistente. A doua era ca Nole să se adune de pe preș cu fărașul și să-și aducă aminte că n-a venit la Paris ca să-i care tortul lui Nadal.
Și Nole a venit în sfârșit la meci, împins mental de la spate de faptul că un meci de 5 seturi îți dă dreptul să speri că poți să trăiești și după ce peste tine a trecut tsunami-ul. Chiar dacă s-a clătinat din nou la începutul setului al treilea sub presiunea unui adversar care a lăsat barajul deschis, Djokovic a început să găsească terenul și tușele pe la mijlocul setului, reușind un rebreak care a dezghețat toți demonii care se-nghesuiseră în colțul creierului sârbului. Descătușat, Nole a urlat cu gura cât Eiffel-ul, cât s-adune de-un cinstit 4.5 grade Richter la Paris.
Embed from Getty Images
Însă în loc să fie un macaz, momentul a fost vârful absolut al meciului lui Djokovic. De aici, game-urile s-au împletit până spre finalul setului al treilea, când Nadal a scăpat din nou în față fără să accelereze prea tare. A fost de ajuns ca Nole să intre din nou pe teren cu versiunea stricată a busolei și să reia șirul de obscur al loviturilor nebuloase. Așa că meciul s-a terminat cum a început: cu o dublă greșeală pe ultimul game la serviciu pentru Nole și cu un as pe ultimul game la serviciu pentru Rafa.
Două puncte care în simplitatea lor au concentrat întreaga metaforă a meciului. Unul în care pe teren a existat un singur jucător. Mai ales pentru că al doilea n-a prea existat.
Embed from Getty Images
Sportul nu e străin de episoadele în care un jucător sau o echipă își transformă pentru o perioadă terenul propriu în cetate inabordabilă. Ba chiar se întâmplă destul de des. Însă se întâmplă rar spre deloc ca zidurile cetății să nu cadă niciodată. Să nu fie o chestiune de timp, de formă, de moment, de fereastră de oportunitate, cum ar zice corporatiștii. Ci o legătură organică, superioară oricărei asocieri naturale. Nu e o legătură fizică – nu vorbim de o construcție cu fundație solidă, ci una geochimică, ca-ntre moleculele de bazalt.
20 de titluri de Grand Slam, dintre care 13 la Roland-Garros. E imaginea unui om care a confiscat la Paris toate speranțele pe care le-au ridicat, mai curajos sau mai timid, o ploaie de generații care au venit, au dat din umeri și-au plecat leșinate, împletite între firele mopului.
Și nici nu se putea o legătură mai strânsă între un jucător de tenis și un turneu de mare șlem: e singurul dintre cele patru ale anului care se laudă cu un nume propriu. Și, oricât de pasionați ar fi francezii de propriile idei, numele unui jucător care a arestat trofeul de la prima la ultima sa participare e mult mai potrivit pentru acest turneu decât numele unui aviator.
Excusez-nous, monsieur Roland.
Perdóname, señor Roger.
Aceste texte ți-au fost oferite de:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
