Roland-Garros 2020, faza pe rever. Semifinale. Novak Djokovic – Stefanos Tsitsipas 6-3, 6-2, 5-7, 4-6, 6-1: Batem Tsitsipasul pe loc

Nu-mi mai amintesc exact acțiunea din filmul Ziua Cârtiței, dar ce îmi e clar e că sequel-ul e în lucru și are ca subiect ultimii 15 ani de tenis masculin.

Faptul că Grand Slam-urile ajung invariabil la unul dintre cei Trei Mari sunt unități de măsură care vor deveni în timp constante după care inclusiv CFR își va seta orarul de plecări, sosiri și întârzieri. Sau mai ales CFR, mai exact. Să aibă și ăștia un reper fix pe lume. Pe o planetă ceva mai evoluată, pe care nu trebuie să explici că purtarea unei măști ajută când în aer plutesc piuneze, ridichile extraterestre se plantează în anotimpul „Nole care rupe sezonul de hard”, castraveții direct murați se culeg direct în sezonul „Rafa ajunge pe zgură” și se ară pentru anul viitor în perioada „Clanul Federer aterizează la Wimbledon”.

Că Nadal și Nole sunt în finala Roland-Garros-ului pare un fenomen natural: așa cum te uiți la cascadă și-ți dai seama că apa de sus ajunge jos, Nole și Rafa au darul de a stoarce tabloul întins între ei, principalii favoriți, până când cele două săptămâni de turneu nu lasă în jur nicio picătură de zeamă de tenis în ceilalți 126 de băieți plecați la război.

Ce ați văzut astăzi îl are ca unic vinovat pe Noe. Care, atunci când a luat perechi de animale pe arcă, i-a lăsat pe Rafa, Nole și Fed pe dinafară, pentru că ăștia n-au avut pereche (sorry Mirka, sorry Jelena, heeeeello Xisca) Și așa au rămas ei pe Pământul rămas gol și-au au exersat al doilea serviciu. Nole a învățat să lucreze cu leacurile băbești, Rafa a aranjat continentele cu brațul stâng, în vreme ce Roger a folosit miile acelea de ani pentru a inventa un hibrid între dans, vioară și tenis. Iar acum, când vă întrebați de ce doar ei au suficient lapte ca să le treacă peste mămăligă, știți și explicația. Când Schwartzy o să fie desțelenit de sub tușa dreaptă de pe Philippe Chatrier și când Tsitsipas o să termine de mușcat măslinii de pe ruta Atena-Rhodos, să le dați și lor de veste.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Novak Djokovic – Stefanos Tsitsipas: 6-3, 6-2, 5-7, 4-6, 6-1

Ca să înțelegem mai bine halul în care burghiul unui meci cu Nole poate sfredeli natura umană, avem game-ul de serviciu al lui Djokovic, de la 5-4, în setul 2. Tsitsipas avea 30-0, dar grecul a greșit mingea care i-a adus lui Nole primul punct din game și a început să urle de parcă a aflat că Firea tocmai și-a făcut un tatuaj cu numele lui.

Dar urletul lui Stefanos e ceva ce poți înțelege, pentru că așa arată orice secvență în care realizezi că nu e suficient să fii om ca să-l bați pe cel din fața ta. E un moment similar cu momentul în care aștepți la coadă la Poștă și-ți dai seama că sistemul nu e pentru oameni:dacă vrei să reușești, trebuie să atingi un alt nivel al evoluției biologice.

Ce-a făcut Tsitsipas la finalul setului 3 a fost să încuie în apendice omul din el și să negocieze cu zeii din Olimp și cu toate celulele din fiecare mușchi o modalitate prin care să primească acces măcar la un demo pentru condiția de demizeu-voleu. Nu e simplu. Și dacă peste 15 ani îl vedem și pe Țiț cu 15 titluri de Grand Slam, dar cu pletele mai rare decât copacii pe bulevard, vom ști că ăsta a fost prețul. Același pe care l-a plătit și Rafa, de altfel: părul.

Și nu te poți mira că tenisul a fugit timp de două seturi în brațele lui Tsitsipas cum fug toți bucureștenii către aglomerația de pe Valea Prahovei în fiecare weekend. Tenisul are și el suflet, are nevoi și vrea să mai vadă lumea. Restul lumii. Să vadă cum alții se bucură de el și să se simtă iarăși dorit, plăcut, departe de familia netradițională în care a fost crescut pentru trofee și lăsat să se plimbe între aceleași trei adrese.

E foarte mult să spui că ăsta a fost turneul perfect pentru scurte și că vremea rece de la Paris a ajutat jucătorii pasionații de forma asta de artă. Ca să spui asta, trebuie neapărat să ignori faptul că o zi bună a lui Nole poate produce scurte așezate între sârmele pe care se înghesuie un stol de guguștiuci. Nole nu are neapărat nevoie de condiții meteo ca să-i intre pe sub ușă două găleți de scurte, ci doar de clasicele momente de inconștiență pe care le-a arătat de-a lungul timpului în relația cu viața, fie că a fost vorba despre adversari, arbitri sau invitații la turneele din propria sufragerie.

Doar că, oricât i-a plăcut să se zbenguie cu Tsitsipas, tenisul s-a întors tot la sârbă. Într-un set 5 care vorbește mai puțin despre sport și mai mult despre fragilitatea existenței umane, fie ea și împinsă dincolo de limitele teritoriale. Treaba cu oamenii e că pot avea momente și momente, dar momentele nu pot deveni o nouă dimensiune a existenței. Am mers pe Lună, dar încă nu putem pune trei rânduri de borduri pe lângă craterele de acasă. Am urcat pe Everest, dar nu ne permitem să deschidem acolo o farmacie și-o casă de pariurri. Ne apucăm de tenis, dar nu îi batem pe Nole, Rafa și Fed în meciurile de 5 seturi. Pentru că tenisul cu ăștia trei e o lume închisă pe care o putem doar admira noi, urmașii celor urcați pe arcă.

Rafael Nadal – Diego Schwartzman: 6-3, 6-3, 7-6

E foarte urât dacă după meciul ăsta încă faceți glume cu privire la înălțimea lui Diego. Nu e ok să coborâți atât de jos.

Nadal trăiește într-o lume nedreaptă, care nu-l respectă aproape deloc. De exemplu, în cazul lui Rafa se ține totuși cont de acel „serve clock”. Asta e o prostie când te gândești că timpul pierdut înainte de serviciu e compensat constant de spaniol prin faptul că a dezvoltat o anumită religiozitate din a nu-și lăsa adversarii mai departe de trei game-uri pe set. Ergo, timp recuperat.

Strategia lui Nadal pentru meciul ăsta a fost una asemănătoare cu strategia oricărui părinte pus în fața nevoii de a pleca de acasă, dar și a dorinței de a nu-și găsi copilul cu rădăcini în fața televizorului: măsori inamicul din ochi, aproximezi înălțimea și pui obiectul generator de plăcere la o înălțime inaccesibilă. Așa s-a întâmplat cam cu toate mingile venite de pe forehand-ul lui Rafa: kick până la etajul doi și viață ușoară în restul punctului, în condițiile în care Micul Prinț în variantă argentiniană ajungea uneori să lovească smash-uri defensive de câte cinci ori în același punct.

Ca un teaser pentru celălalt teaser care aștepta în cealaltă semifinală, Schwartzman l-a înghiontit pe Nadal la finalul setului 3, îndrăzneală care s-a soldat cu un nefericit tiebreak. Din care argentinianul s-a ales cu o gaură de gogoașă pe care a evitat-o în fiecare set cu multă măiestrie și cu un mare efort supra-mini-omenesc. Desigur, putem vorbi despre faptul că Diego a venit obosit din răfuiala cu storsul Thiem, doar că ar fi o risipă inutilă de scuze: duminică și miercuri joacă din nou naționala de fotbal și o să avem nevoie de ele.

Duminică avem Djokovic – Nadal în finala de la Roland-Garros. Cine-ar fi crezut?

De servit la Roland-Garros în ziua finalei feminine (sțmbătă, 10 octombrie)

I. Swiatek – S. Kenin

Aceste texte îți sunt oferite de:

Un Comentariu

  1. Bravo! Cea mai buna cronica pana acum de la RG2020….dezamagit ca nu au fost comentarii la Azarenka-Schmiedlova care a fost un meci interesant si Iga-Trevisan pentru zambetul tamp a lui Trevisan dupa fiecare minge pierduta sau castigata de parca luase prea mult Valium inainte de meci…ambele daca nu ma insel pe tura lui Mester…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.