Simona Halep – Amanda Anisimova: 6-2, 6-4

Anisimona

Dacă n-ar mai intra câte-un pixel decedat în colț de ecran – o sesiune de game-uri strâmbe spre final de meci, un forehand drive pleznit spre înaltul lojelor sau un serviciu care se încăpățânează să frâneze-n bandă, senzația pe care-am avea-o privind meciurile Simonei la Wimbledon ar fi una euritmică. Pe arena principală de la Wimbledon, Simona a devenit o maestră a orbitei programată să nu iasă dintre tușe. Indiferent dacă e atac sau apărare, pufoasa cade doar cât îi permite planul cadastral.

Până și mingile alea defensive agățate cu coada rachetei din fundul terenului, lumânări care au de obicei rolul de a aranja apele în mijloc de punct, au căzut mereu pe tușă și pe sufletul Anisimovei, împingându-l spre pierzanie.

Foto: Shaun Botterill/Getty Images

Umblă vorba prin târg că Anisimova și-a programat o ședință psiho-somatică la Darren Cahill înainte de meciul cu Simona. Păcat de banii investiți. Cu toată lungimea țărmurilor proprii, se-ntâmplă uneori ca terapeuții din Australia să nu fi descoperit încă dalta care sparge stabilopozii constănțeni.

E atât de simplu tenisul în versiunea asta romantică și fără averse, încât nici măcar confuzia clasică a jucătorilor îmbrăcați la fel nu se mai susține. Simona e cea care câștigă punctul. Cealaltă e cealaltă.

Foto: Shaun Botterill/Getty Images

N-aș fi crezut vreodată că Simona se va integra cromatic în verde și alb mai bine decât în portocaliu și praf. Dar trăim vremuri în care simpla apariție a celor două nuanțe ne liniștește, vorba reclamei. Intrăm în transă, privirea se pierde-n dungile englezilor, iar cadența tocăturii de dincolo de ecran devine parte din peisaj. Game-urile se leagă fără să apuci să le numeri, ba chiar fără să apuci să le simți. În plus, pe traseu nu intervine niciun viraj apărut de nicăieri, așa cum istoria ne-a mai aruncat în față.

Drumul e lin, soarele se-mprăștie printre firele de iarbă, iar temperatura e perfectă. Cadrăm, fotografiem și-ncercăm să ne-aducem aminte pentru totdeauna de starea asta, ca la un apus perfect dintr-o vacanță în care, în sfârșit, respiri și-ți topești plumbul din creier.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Ajla Tomljanovic – Elena Rybakina: 6-4, 2-6, 3-6

Să ne înțelegem. Elena, ca tipologie, se ascunde în frunzișul și păienjenișul ucigașilor cu fizionomie de copil. Să te ferești de un “te iubesc” din partea acestei ființe peste care va da Simona joi după-amiază! Îți zâmbește de ți se predau pe vecie fluturii din stomac, ieșindu-le ochii din orbite și omizilor, larvele-strămoș din care le răsar aripile. Te seduce inocența ei, fără să prăpădim această concluzie în senzual ori carnal, îți câștigă încrederea, te face să crezi, de pildă, că va intra prima la medicină. Bine, ar fi culmea să mai existe vreun absolvent de bacalaureat care nu urmează facultatea de doctori. Ce să cauți în inginerie, horeca sau filologie?

Revenim la Rybakina. Are tot ce-i trebuie pentru a-ți manipula așteptările. Intră cu zece la universitate și va alege din prima să facă practica la prosectură. Morga, pentru neinițiați. Și, ciudat, își va păstra rânjetul benign ca-n filmele care dau drumul robinetului de transpirații. Mulțumiți de descrierea făpturii care i-a răpit Ajlei bucuria de a prinde în premieră semifinalele unui Mare Șlem? Nici kazaha nu beneficiase de o asemenea șansă, însă când ajungi în anticamera unei asemenea performanțe, te legi sentimental de orice element.

De pildă, australianca își va lipi pe ușa biroului fotografia primului set, configurație care îi crease falsa impresie că-și va continua aventura. Un break rapid pentru 3-1, apoi 4-2 și ecartul se păstra pentru sportiva de la Antipozi născută în Croația. Inept sentiment, întrucât abia se răcea corespunzător sângele gingașei brute de după fileu. Trei servicii s-au dus pe pustii pentru Tomljanovic și mirosea a carne de sărmăluțe. Decisiv, decisiv, să lăsăm redundanțele obositoare, vedeam limpede și cum se va sfârși intervenția chirurgicală. Cu 15 ași, față de numai un punct reușit direct din serviciu de adversară, și cu 34 de lovituri câștigătoare, Elena o număra în piciorușe pe Ajla, transmițându-i până la final bezele sadice.    

Urmează duelul cu Halep. Folclorul alternativ acreditează ideea că un criminal de sentimente se întoarce la locul înfăptuirii metaforei, dar e drept că nici constănțeanca noastră nu prea restaurează mânăstiri.

Foto: Robert Prange/Getty Images

Cristian Garin – Nick Kyrgios: 4-6, 3-6, 6-7

O tot dăm cu mitocănia lui Nicușor de la Canberra, însă e igienic sufletește să ne amintim că mai toți dispunem de toanele unui amic cvasi-cocalar care e la curent cu trendul de manele de pe Youtube, dar care, la un pahar amestecat, îți povestește despre suprarealismul Fridei Kahlo. Poate nu-i chiar prieten, măcar vecin sau coleg de muncă. Tot pe traiectoria ta se ițește. Ăsta-i Kyrgios: te înjură în ziua nunții tale, chiar în fața altarului, apoi ți se pune la dispoziție în calitatea de girant la bancă. Ai nevoie de Prima Casă, la nuntă nu s-a strâns mare lucru și îndeobște nu prea mai sare lumea să te împrumute nici măcar cu un sfat? Corect, tot la Nick ajungi.

Cu mersul său de sicario recent ieșit de la zdup, cu șapca întoarsă și cozorocul pregătit de lansarea spre stratul de ozon, jucătorul cu origini elene și malaeziene a vorbit pe fundul terenului mai mult decât se întâmpla în emisiunile lui Ovidiu Ioanițoaia din Pro TV-ul anilor 90-2000. Se umplea studioul, erau alde Cornel Dinu, verii Becali, se fuma turcește și se toca orice subiect până la cotor. Cam asta făcea astăzi între puncte “cangurul”, fie că defula la adresa oamenilor săi din tribună, a arbitrului sau îl intimida pe aparent introvertitul Garin.

Foto: Ryan Pierse/Getty Images

Chilianul a început cu trei mingi de break, a concretizat-o pe a doua și, de la 2-0, a făcut cunoștință cu atingerile bruște și puternice ale unui australian care venise încărcat emoțional ca pentru meciul vieții. La cât talent are, e ireal că nu mai prinsese până acum semifinală de GS. Presiunea era pe umerii fanului lăutăriei. Răgea ca un leu după winnerele care îi netezeau drumul spre cea mai palpitantă vară a carierei și am văzut și pământ sărind din forehandul care frământa iarba până în zona de confort a cârtițelor londoneze.

Când Kyrgios bubuie ași și cu al doilea serviciu, înseamnă că e dispus la orice, inclusiv să vină la final după tine, la cabine, și să te depănușeze de calificare. Să te lase în deprimarea goală. Cu Garin n-a fost cazul, i-a ieșit și mai bine în setul al doilea. Se distanțase la 5-1, a închis direct din serviciu pentru 6-3 și oboseala i-a permis doar tiebreak în ultima manșă. Nick a furat startul la departajare, 2-0 și 3-1, a pierdut apoi patru mingi la rând, ca să revină cu alte patru puncte, unul lângă altul. 7-5, iar nebunul nu se va opri aici. Mai ales că Nadal va dormi măcar o noapte în infirmerie.

Foto: Julian Finney/Getty Images

Taylor Fritz – Rafael Nadal: 6-3, 5-7, 6-3, 5-7, 6-7

Până la urmă, americanul cu nume de primar timișorean o merită cu vârf și îndesat. Știau și fanii de duminică ai tenisului că Rafa s-a blocat în zona abdominală și că servește doar din scaunul cu rotile. Spaniolul a beneficiat de time-out medical, a înghițit pastile și a trecut peste semnele de resemnare ale tatălui său, din tribună, dar lui Taylor parcă trebuia să-i spună explicit vreun expert că Nadal mai are nevoie doar de o fundă pe ambalaj.

https://twitter.com/AmorosCuatro/status/1544704994708013056

Scria Codruț despre invincibilitatea infinită punct zero a lui Nole? Stați să citiți despre El Rey! Ăștia-s ca Steaua și Dinamo pe vremuri, numai că starurile tenisului de contemporaneitatea căruia încă nu suntem conștienți chiar își rup bucăți din trup și suflet pe teren. Eroi? E un termen care necesită upgrade.

De ce i-ar mai fi trebuit încă un trofeu sau măcar o finală nepotului domnului Toni Nadal? Simți frontal o înțepătură care migrează sus-jos și stânga-dreapta când încerci să servești sau să returnezi? Îți chemi medicul de familie, îi ceri scutire și pleci pe ocean, ca săracii, sau te teleportezi sub podul suspendat peste Dunăre, de la Brăila, ca bipezii prosperi. Să faci poze, să te lauzi pe Instagram. Nu, Rafael s-a sprijinit de pereți, și-a arhivat leziunea, încercând mereu să șteargă cache-ul din regiunea tamponată, și a așteptat răbdător momentul culminant. Și formolizat, întins cu fața spre căpriori și planșeu, bașca trecut cap de listă pe pomelnicul adormiților, cel mai cel dintre campioni simțea că-l poate bântui pe Fritz. Iar ăsta mic nu pierduse niciun set în actuala ediție a Wimbledonului.

Foto: Clive Brunskill/Getty Images

Sau poate că, la întâlnirea cu istoria, băiatul de peste Atlantic a dorit să manifeste condescendență. Are 24 de ani, sigur i se va mai ivi vreo portiță spre ceea ce putem numi final four-ul unui turneu de prim rang. Să ne imaginăm următorul dialog, în eventualitatea în care i-ar fi tras preșul de sub picioare Regelui! Ar fi revenit injectat cu adrenalină acasă:

– Bravo, băiete, că ai ajuns până în sferturi! A, l-ai bătut și pe Nadal, dar era în cârje. Nu se pune.

– Bre, a tras ăla până-i verticalizase duhul spre stâlpii de nocturnă. E supra-om, nu alta.

– Haide, mă, fii serios! Oricum nu mai poate mare lucru, iar când e și accidentat…

Mai degrabă pierzi de trei ori cu șase la zero decât să-ți fie îngropate meritele cu buldozerul. Pe aici a rămas conștiința lui Taylor, care a avut 15-0 pe serviciul oponentului la 2-1 la seturi și 5-4 în runda a patra. Și în decisiv a condus cu 5-4 și 6-5 americanul care îl bătuse în martie la Indian Wells pe Rafa, numai că forehandul bătrânului rănit pe front a funcționat ca în vremurile bune. Iar când i s-a oferit prilejul, a călcat cu poftă iarba până la fileu, a plantat smash-uri și i-au zbârnâit slice-urile ca drifturile din parcarea la mall. Plecau cu a doua de pe loc și scoteau scântei în terenul feciorașului prezent cu legitimația în gât la propria execuție, una de gală.

Cel mai mustos meci al acestui Slam nu se putea termina decât cu un super-tiebreak în care Nadal a intrat marțial, cu 5-0. Fritz a tras semnalul de alarmă, apropiindu-se la 5-3. Trei scurte și un as i-au scos, totuși, spaniolului chinul cu mâna. Șase mingi de meci și 10-4. Ce invenție și tenisul ăsta! La fotbal, ar fi cerut 11 metri și cartonaș roșu pentru adversar, apoi i-ar fi făcut semne lui “Mister” să-l treacă lângă el, pe bancă. “Boss, eu mi-am făcut treaba. Să vină banii la băieți!”

Foto: Frey/TPN/Getty Images

N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Un Comentariu

  1. De ce i-ar mai fi trebuit încă un trofeu sau măcar o finală nepotului domnului Toni Nadal?” – se întreabă retoric autorul cronicii. De ce, de ce?, oameni în toată firea si nu înțelegem de ce. Păi junelui Nadal îi e teamă că doar două titluri de mare șlem în avans față de Rică e prea puțin stimabile, iaca de ce.

Leave a Reply to Arca lui Goe Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.