Sorana Cîrstea – Martina Trevisan: 6-4, 3-6, 6-4

Trevisăm

Deci așa. Nu vă mai satură spiritul lui Chatrier de cronici! Apropo, dacă Monsieur Philippe mai era printre noi, ar fi gestionat ”Chestiunea Osaka” cu mult mai mult tact și înțelepciune, credeți-mă. Pentru cine nu știe, omul ăsta a jucat în toate taberele și știa să pună toate întrebările. A fost și jucător, și președinte de federație, și președinte de ITF. Dar mai ales, a fost și jurnalist. Însă ca să rămâi lucid și, în principiu, neberbec, nu trebuie să fii un jack-of-all-trades, cum a fost PC. Nu, nu. Trebuie doar să asculți, să întrebi și să nu pui interesul tău mereu deasupra a tot și a toate. Deci dacă puștii din ziua de azi – gen Kyrgios și Benoit – ar avea câte ceva de învățat de la Laver și Ashe, ei bine, și alde Gilles Moretton (actual prezident de FFT și fost jucător profesionist cu 0 titluri câștigate) ar trebui să dea un search după modele de lucru. Praf, nene.

Evident, pe noi nu ne-a pus Dumnezeu la tastatură ca să analizăm speța Osaka din toate unghiurile posibile și imposibile, ci să scriem cronici sărite de pe propriu ax. Dar sunt destui alții capabili să construiască un material amplu, relevant și nesurescitat. Ok, nu-s destui, dar sunt câțiva. Ok, poate că nu-s cațiva, dar vreo doi tot găsim, nu? Ok, e doar Treizecizero, uite aici articolul.

IMAGO / Shutterstock

Eu toată primăvara să știți că adun idei și glumițe pentru cronicile de tenis de la Paris și Wimbledon. Iau chestia în serios. Încă mă gândesc, după atâția ani de meșterit pe-aici, că poate o să am nevoie de inspirație, că ce dracu să scrii iar și iar despre aceiași sportivi care se joacă tenis pe niște cărămidă de zgură roșie? Dar, la fel de previzibil ca jocul lui Sandgren pe zgură, scenariul sfârșește mereu la fel: notepad-ul ăla îmi apare irelevant când trebuie să pun primul paragraf în foaie, iar poveștile curg fără să le stimuleze nimeni debitul. Asta-i boala cea frumoasă a tenisului, de fapt: cu sau fără tine, el merge înainte și livrează subiecte. FOMO, FMM, FML, GOAT – toate acronimele astea ți s-au strecurat în suflet demult, nici nu mai știi când a început totul. A fost un slice al lui Fed? O lene sublim-câștigătoare marca Andrew? Sau poate demența udă-leoarcă a lui Rafa care ți-a făcut pielea găină înainte chiar să știi regulile sportului? Nici nu mai contează, important e că ești prins, ești parte dintr-un sport-sistem-corporație din care n-o să ieși nici când se vor lăsa de tenis preferații tăi, nici dacă o să faci 5 copii și crezi că n-o să mai ai timp. Nu pleci nicăieri, prietene.

Și apropo de ”nu”-uri, nu e ușor să fii amuzant în cronici. Ca să fii, trebuie mai întâi să stăpânești lipsa de umor din acel sport. Durerea din gambe, încheietura la serviciu, niște mii de ore de privit la tenis. Ajută dacă ai și câteva conferințe la activ, turnee acoperite, poate și câteva 1 to 1-uri cu sportivii de care faci mișto. Nu-i musai, dar ajută. Nu că sunem noi niște genii, dar uite aici un link pe Patreon, ok?

Apropo de umor, nu e nimic amuzant în ”Afacerea Osaka”, dar hai să presupunem că jurnaliștii și chibiții ar pune mâna pe câte-o rachetă sau i-ar lua cineva la întrebări, după o zi groaznică la lucru. Doar așa, ca să glumim, nu dați cu pietre.

– Cum a fost, Relule, ce n-a mers azi?
– Eram obosit, era târziu…
– Totuși, e a treia oară săptămâna asta când trimiți un mail aiurea la clienți. Nu ți-e teamă că o să-i pierzi?
– Ba da, dar…
– Ești freelancer, dar greșelile astea se adună, crezi că e chestie de lipsă de motivație la tine sau burnout, poate?
– Păi, trebuie să fac o analiză și…
– Ai și tu o familie, să pierzi un client de anvergura asta…
– Da, știu. Ideea e că nu-i mereu ușor să…
– În fine, ce urmează pentru tine?
– Am acum un proiect nou din zona Horeca, e super fain, facem un rebranding, abia aștept!
– Wow, Horeca. Crezi ești cel mai potrivit să lucrezi pentru un client care și-așa a trecut prin multe?

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Sorana Cîrstea – Martina Trevisan: 6-4, 3-6, 6-4

Să fim blânzi cu pierzătorii și generoși cu învingătorii – acesta este motto-ul nostru pe platforma de-aici. Excepție fac meciurile lui Djoko, pentru că, să fim serioși, cu toții pierdem când joacă el. Gata, am bifat răutatea gratuită, pe restul cerem bani.

La Sori e simplă treaba în ultima vreme. Pentru că bate și iar bate. E ușor să scrii cronici și să privești la tenis când ai tăi leagă victorii și sunt luați în serios de toți adversarii, indiferent de culoarea echipamentului și a clasamentului. Adică nu e cazul să scoți CV-ul cu sfertul ăla de Slam de-acum 11 ani sau cu vreun H2H mai fain. Tenisul e ca Legiunea Franceză: nu contează ce-ai făcut ieri, contează ce vrei să faci de-acum încolo. Un titlu recent (la Istanbul, să zicem) e mai relevant decât orice bornă frumoasă sau eșec dureros de-acum x ani.

IMAGO / Shutterstock

Iar primul set a stat sub semnul constanței din ultimele săptămâni pe care a arătat-o Sorana. Mai ales că-n primele game-uri nu a pierdut niciun punct pe propriul serviciu și părea c-o să-și ia zborul fără tocmeli și poticneli. Las-o p-aia mică să forza-n sus, forza-n jos, punctele să se adune la Turnul Chindiei. Am văzut veniri la fileu, voleuri cu pumnul în față, dar și backhanduri câștigătoare din alergare care ne-au amintit de Marea Absentă. E bine când e bine, vorba poeților.

Dacă pe Sori o știm ca pe un cal breaz și mai știm și că brațul ăla poate prinde viteza unui Panamera cu numere de Târgoviște, pe Trevisan nu prea am avut ocazia s-o bârfim pe-aici. Nu-i nimic, se rezolvă, nu degeaba ni se spune ”Cronicircarii tenisului românesc”.

Fata vine de la Florența, deci n-o impresionează nici aglomerația, nici frumusețea Parisului. Și nici zgura n-o impresionează prea tare, din moment ce anul trecut a controlat-o sub tălpi bine-mersi și a făcut sferturi la Roland-Garros. E o stângace disciplinată, rezistentă, care vine la pachet cu mult zgomot și grimase de bucurie. Dacă Konta bate mingea în felul ăla la serviciu, de-ți vine s-o sperii cu dopul de șampanie, iar Kenin nici nu se uită la ea după ce o aruncă, ei bine, fata asta râde. Sau rânjește a pagubă, depinde cât de tare te enervează. Râde mereu de parcă tocmai a auzit o glumă foarte bună de genul ”Dinamo chiar ia campionatul anul ăsta” sau ”Clujul chiar o să aibă metrou” sau ”e chiar ok să asculți Carla’s Dreams”. Cu sau fără zâmbetul ăla ciudățel de cealaltă parte a fileului, Sori a luat primul set așa cum se cuvenea. Și a făcut-o muncit, într-un game final care a durat mai mult decât cariera de jucător a lui Olăroiu.

Apoi, despre setul doi nici nu vreau să vorbesc. Ce să zic? El s-a scurs ineluctabil, vorba lui Liiceanu când se citează pe sine, către scor favorabil italiencei. Trevisan nu a avut de salvat nicio minge de break, semn că serviciul a săltat la parametri optimi, iar jocul la retur al Soranei mai avea un pic și striga ”piua, că mi s-au dezlegat șireturile”.

IMAGO / ZUMA Wire

Iar apoi, după ce Sori a pierdut primele două game-uri ale decisivului, le-am spus coleguților de cronici: ”E gata, bă, ascultați-mă pe mine”. Sfat: să nu mă ascultați niciodată pe mine, un meci de tenis nu e gata decât atunci când ți-a luat Rafa primul set. În rest, se joacă, fraților. Și cu noua Sorana, se joacă pe viață și pe moarte și pe puncte și pe bani. Indiferent de scor, vreme sau program TV, fiecare punct contează, mai ceva ca la bac. Oboseala parcă o luase de umeri, ajungea greu la unele mingi, și parcă și explozia de forehand se diminuase, pentru că nu mai termina lovitura cum trebuie. Dar din micile sărbători după câte un winner trebuia să-mi dau seama că mai e mult până departe.

A noastră n-a renunțat nici la 1-3, a egalat la 4-4, iar apoi a avut grijă să rateze prima minge de meci printr-o dublă greșeală care l-ar fi făcut și pe Zverev să ridice un pic din sprâncenele alea spălăcite. La a treia minge de meci, Sori a pus y-ul în Sorry și dusă a fost. Reacția de după punctul câștigător mi-a amintit de examenele din facultate pe care le luam, dar cam la limită, că eram mahmur (paranteză: ASE-ul e un loc unde poți rezista doar mahmur). Aaaanyway. V-am zi io, mă, că câștigă? Ți-am zis io, Meștere? V-am zis io, mă? Morning Glory, Morning Glory, iar a câștigat, bă, Sori.

În turul următor, o să joace cu Kasatkina. Amândouă au sferturi la Paris și amândouă au show-ul & forehand-ul în ADN. Deci o să iasă treaba treabă, indiferent de scorul cu care bate a noastră. Am I right?

Alexander Zverev – Roman Safiullin: 7-6, 6-3, 7-6

Surpriză, n-am văzut meciul. Dar am văzut că Sascha a semnat cu Rolex, zilele trecute. Asta înseamnă să ai o reputație ireproșabilă, nene. Să fii un model și un lider pentru orice generație de sportivi care se uită la tine. Jos pălăria, sus inima! 

Și pentru că, vorba aia, suntem și noi experți în copywriting, îmi permit să contribui cu niște variante de taglines șmechere pentru viitorul acestei colaborări strălucite. Uite aici, Rolex. Facturăm mai încolo, nu arde.

Rolex – Pentru abuzatori cu istoric.
Rolex – Pentru încheieturi care rezistă abuzului.
Rolex – E Timpul să afle cine e șeful în relație.
Rolex – Din Abu Dhabi până-n Abu Zator.

Vă invit să veniți și voi cu ideile voastre, iar la final facem o colecție faină și le punem într-o campanie anti-abuz domestic, ce ziceți? Asta nu e glumă, fyi. Spor!

V. Williams/C. Gauff – E. Perez/S. Zheng: 7-6, 4-6, 3-6

Uneori, istoria se scrie pe un teren 9 de la un Grand Slam condus de aroganți. Evident că scorul nu contează la meciurile astea. O sportivă de 41 de ani, criticată că nu se lasă și nu renunță, face dublu cu o puștoaică de 17, presată din toate părțile să nu se lase!!! Să nu renunțe!!! Să fie Graff și Hingis și Serena la un loc!!! Și atunci, când o astfel de pereche asta se formează, subit ca ceața, măreț ca asul, iese ceva frumos, despre care nu prea știu ce glume să fac.

În mod normal, când vezi jucătoare că se bucură la greșeala neforțată a adversarului, strâmbi un pic din nas, nu e ok. Dar la Venus, te uimește că încă e fericită să fie acolo, nu te mai interesează de ce se bucură. O neforțată, o mușcată roșie bătută de vânt, un gin gustat pe șestache cu o seară înainte – toate astea trebuie că o fac fericită să se afle încă în circuit. Altfel nu știu cum poți să reziști acolo. Să reziști tentației de a-ți pune palma-n cool ca să-ți cheltui milioanele în santa pace.

IMAGO / Hasenkopf

Mihaela Buzărnescu – Serena Williams: 3-6, 7-5, 1-6

Miki is back, dar Serena deghizată în Green Lantern e și ea back, deci ghinion. Nu doar ghinion, ci și diferență de valoare, agreed. Asta ar fi, pe scurt. Varianta mai pe lung este că tenisul e un sport ciudat, în care azi ești bine, mâine te accidentezi, iar în următorii 3 ani te chinui să revii acolo unde ai fost în vârf. Vârful e greu de gestionat – și-n sport, și-n viață. Clișeul îl știți: e greu să ajungi sus, e și mai greu să rămâi acolo.

Pentru Miki, sănătatea n-a fost mereu cea mai bună, iar când și dacă reușești să-ți revii și să urci din nou, e bucurie ca la mall de 1 iunie. Nici nu trebuie să câștigi iarăși pe linie sau să sară sponsorii pe tine, e de-ajuns să te simți bine, să fii fresh pe social media și s-o domini pe Serena vreo 20 de minute, cât să-i iei un set. Iar atunci când te simți în felul ăsta, probabil că nici nu știi cui să mulțumești mai întâi, pentru că nimeni nu poate răzbi de unul singur în tranșeele astea săpate pe toate meridianele și în toate suprafețele posibile. Mersi, mama. Doamne-ajută! Thanks, coach. Mulțumiri sponsorilor și așa mai departe. E o muncă grea și un sport frumos, iar noi nu putem decât să căscăm gura și să scriem. E prea târziu pentru noi să mai facem carieră. Suntem prea bătrâni, prea lenți, prea millennialși. Nu mai visați, că vi se apleacă. Too old, too tired, too fuckin blind, cum spunea prietenul meu Pacino în ”Parfum de vestiar”.

IMAGO / PanoramiC

Un game a fost suficient să-i scape din mână lui Miki în setul 1 și cota la pariuri i-a luat-o-n sus ca pretențiile lui Cîțu la preamărire. Dar dincolo de inconstanța Mihaelei există ceva ce rămâne constant în jocul Serenei. Să-i dăm reginei ce-i al reginei.

E ceva ce stă în afara jocului propriu-zis, adică un paradox sub forma unei excrescențe pe care o găsim numai la ăia buni: chiar și când pare că joacă de la egal la egal cu oponentul, acolo e de fapt un semn mai mare sau egal. Un ≥, cum ar veni. Se petrece ceva care-i permite, în momentele-cheie, să vadă totul în avans cu o fracțiune de secundă. Gică și Zidane o aveau, Djokovic o are, Fed o are, Senna o avea, Jordan a inventat-o. Dacă ai putea vedea viitorul, fie și cu o clipită înainte, ce ai face? N-ai trage tare ca un maniac la antrenamente, ca să te folosești așa cum trebuie de avantajul cesta nedrept în meciuri? De-aia nu se retrag nebunii ăștia milionari și imperfecți: vor să simtă la nesfârșit palpitația unghiurilor câștigătoare, vor să-i vadă acea unică Persoană care contează, vor să audă sunetele de admirație și oftică și uluială din milioane de gâtleje. Rânduri patetice de care nu mă dezic, asta e.

IMAGO / NurPhoto

În setul doi, însă, Miki s-a ținut mai tare, iar comentariul britanic m-a ajutat să văd lucruri care-mi scăpaseră până pe la 2-2. Mihaela a început să intre în minge mai repede, chiar cu prețul câtorva shank-uri de toată frumusețea. Forced errors: statistica asta tricky și subiectivă, aflată la confluența lui ”vreau mai mult” și ”n-am putut mai mult”. Miki a jucat pe sârmă adesea în set, dar când presiunea s-a acumulat ca la barajul de la Siriu, românca a răspuns prezent & fuck you too (pentru prietenii de la sport.ro care știu că ne citesc: e doar o metaforă, nu v-apucați să dați titluri tembele, că nimeni nu a înjurat pe nimeni).

IMAGO / PanoramiC

Oricât de mult aș aprecia-o pe Serena, îmi place când e în pragul lacrimilor versus ale noastre. De fapt, nu știu dacă ăla e pragul, că poate fi și un prag de tipul ”I HAVE A DAUGHTER!”, dincolo de care singurul risc de plâns e la arbitri. În orice caz, în meciul din seara asta grimasele Serenei m-au uns la suflet. Nothing personal, champ. Soțul ei, pe de altă parte, care seamănă tot mai mult cu un ponei albinos pe care vrei să-l îndopi cu zahăr până crapă, nu se bucură de aprecierea mea. Sorry, Alexis.

6-1 în decisiv, whatever. Dar Miki a arătat că poate să stea în meci cu cele mai bune și că are simțul umorului. Ăsta e un must când vezi cum improvizează Serena uneori, dar despre asta o să vorbim cu altă ocazie, când se pretează o hetăreală mai aplicată.

IMAGO / ZUMA Wire

Mâine avem meciuri mai tari decât am avut azi, așa că o să fac un scurt preview pentru colegul Hângănuț:

Federer. Meci cu Cilic. Se termină repede, Marin o să gliseze pe zgură ca Iisus pe apă, dacă Iisus ar fi avut treișpe bile de biliard agățate de gleznă. Fed în trei.

Nadal. Meci cu Gasquet. Tovarăși vechi, meciuri frumoase care de obicei se termină în sub 90 de minute. Riche ar avea o șansă mâine, cu condiția ca Xisca să anunțe tripleți în noaptea asta sau ceva. Rafa în trei.

Djokovic. Meci cu Cuevas. În mod normal, Nole e favorit, dar pentru că îmi doresc foarte, foarte, foarte, foarte mult să nu fie, nu e. Vamos! Cuevas în 4.

Pe mâine, campionilor! Până atunci, pace și drilluri!

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de:

Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.

Un Comentariu

  1. a propos de Rolex si Zverev, nu cumva tocmai din cauza mizeriei din toamna si scandalului bagat sub pres in mod colectiv de ATP l-au pus cei de la Richard Mille pe faras? ca parea a fi mostenitorul lui Rafa in aceasta privinta.
    oricum, proasta miscare, Rolex. oribila :(

Leave a Reply to Ioneasca Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.