Sorana Cîrstea – Petra Kvitova 6-4, 1-6, 6-4 și Simona Halep – Ajla Tomljanovic 4-6, 6-4, 7-5

Simona Cîrstea

Există lucruri în care eu, unul, nu mai cred: Moș Crăciun, capacitatea României de a produce un Parlament care să fie util și faptul că o zi cu români în tenis poate fi și o zi liniștită. Nu știu dacă suntem vrednici. Nu știu dacă nu cumva zile ca astea sunt zilele plătite cu faptul că niciodată în timpul vieților noastre nu vom putea traversa țara de la Est la Vest pe autostradă. Dacă totuși asta ne e nota de plată iar produsul primit e Simona Halep, aia e. A fost, totuși, un business bun. La o adică, am văzut nemții pe autostrăzile lor și niciunul nu era atât de fericit ca mine astăzi, pe la ora 13.

Grand Slam-urile erau deja o lume inaccesibilă pentru mințile noastre de oameni care interacționăm cu rachete doar când trec pe lângă noi ghiolbani ce conduc cu 120 de km/h pe Bulevard, dar un Grand Slam în Australia anului 2021 pare un moment în care Eurosport ne ia la mișto și ne dă o reluare de la edițiile precedente. Dar să nu cumva să reușim să înțelegem ceva din felul în care o țară care trece la rândul ei prin pandemie poate ajunge să aibă în tribune oameni fără măști. Mai bine să ne scuzăm că ăia sunt insulă, că până la urmă e logic: să iei decizii cu cap e ceva ce se poate face numai pe petece de pământ aruncate în mijlocul apei, că doar de aia avem 10 autostrăzi și 5 spitale metropolitane pe Insula Marea Brăilei. Apropo de asta, mie îmi vine să port mască atunci când mă uit la meciurile astea și văd tribunele pline de oameni cu dinții beliți pe sticlă. I-aș proteja și eu cum pot.

Aș face asta ca să ne știu fetele în siguranță pe-acolo. Îl avem încă și pe Horică și poate iese o minune anul ăsta. La urma urmei, suntem țara fără teren de iarbă care a dat o campioană la Wimbledon. Ce-ar fi să deținem în același timp și titlul de țară campioană la Australian Open, deși în mod istoric ne putem lăuda doar cu niște asfalt făcut pentru a înconjura copaci de pe bulevarde?

Căldura? Hai, pe bune. Fetele astea vin din țara în care nu există apă caldă la duș nici măcar vara. O să le vezi pe ale noastre că își țin ligheane pe balcon și trimit acasă flacoane de apă la 40 de grade. Și nici nu mai contează dacă ajunge vreuna în finală. Strâng milionul de dolari doar cu business-ul ăsta.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Simona Halep – Ajla Tomljanovic: 4-6, 6-4, 7-5

Meciul ăsta e început cu Simona Halep scriind mesaje pe telefon cu trei minute înainte de încălzire și Meșter remarcând faptul că la ultimul meci din Tomljanovic și Halep am rupt industria titlurilor la textul despre victoria Simonei din meciul anterior jucat cu Ajla. Un eveniment mai ciudat decât celălalt, dar măcar continuarea ne-a reamintit de vremurile în care trăiam într-o lume normală.

O lume normală în care la meciurile Simonei nu poți consuma cafea, de exemplu. Sau apă. Sau oxigen. Pentru că toate au darul de a te încurca și de a te distrage de la miza cu adevărat importantă: să câștige a noastră și, de preferat, să piardă a lor. În mod tradițional, știm că dacă pui într-un vas de sticlă un element de Simona Halep și un element de Australian Open, combinația asta e măcar la fel de periculoasă ca cea dintre ora 3 dimineața și o nuntă cu lăutari la parterul blocului în care locuiești. Tocmai de aia primul set a durut, pentru că în adâncurile memoriei noastre ne-am amintit care sunt adevăratele griji care ne seacă pe noi într-o zi de miercuri: ce face Halep. Nu inflația, nu faptul că Dragoș Bucur e nefrecventabil și nici măcar faptul că între Dragoș Bucur și Dragoș Bucurenci există o diferență.

Fără nici o legătură cu situația, ați observat ce greu este să deosebești papagalii între ei?

Passing-ul în cross de la începutul setului doi a fost semnul pe care îl așteptăm de obicei de la Simona ca să știm că e acolo și că e posibil să primim mâncare, deși cotețul a fost nivelat iar peste el e adăpost de canguri maidanezi. Ce se vede în continuare e faptul că Simo pare capabilă să câștige și meciurile în care nu joacă la nivel de main story în cronică și nici măcar la nivel de finală de Wimbledon. Măcar e acolo și acolo nu o vedem cu dinții pe grip-ul rachetei. Încasează cu un ochi la pumn și unul la strategie, iar la pauzele dintre game-uri nu o vezi plănuind un atac de gherilă la rezervele de murături de la reședința adversarei. Ce e în mintea ei și pe teren arată limpede chiar și când în amonte s-a spart barajul.

FOTO: Dean Lewins / IMAGO

Și asta era la 2-5, când eu, asemeni multora dintre voi, păcătoșilor, am crezut încă o dată că așa ne-a fost scris. Că e Oculta Mondială care nu a lăsat Steaua și Rapid în semifinalele Cupei UEFA, iar acum nu ne lasă două victorii mari în aceeași zi. Că așa ne-au furat și Maica din Grădina Maicii Domnului, așa ne-au cărat traversele de cale ferată ca să își facă ei turn în Paris și-așa ne-au desțelenit-o și pe fată. Și pentru că nu am crezut, am început să scriu următorul paragraf, ca să avem cronică repede și să continuăm să sorbim din ciorba de durere:

„Și-apoi, când tribunele de pe canapele cereau sânge și sudoare, a venit budinca și muzica de lift, cu lovituri pe centru care o transformau pe Simo în rața din Rațele și Vănătorii, dacă jocul ăsta s-ar juca cu rața legată de copac în mijlocul poligonului de tir cu arma. Și să ne oprim odată pentru totdeauna cu poveștile că nu noi suntem cele mai bune gazde ale planetei. Suntem, pe deasupra, și cei mai buni oaspeți, și Simo a lăsat loc de „bună ziua” acasă la Darren. A lăsat și setul 3 pe care l-a pierdut cu 6-3”.

FOTO: Dean Lewins / IMAGO

Dar s-au deschis larg ușile Bisericii Halep, pentru că, în definitiv, asta ar trebui să fie relația dintre sportiv și muritor: noi ar trebui să credem, nu să cercetăm, să certăm, să bosumflăm, ori să le spunem că trebuia dat mai lung. Mai ales că fetei ăsteia încă nu i-am strâns bani să își facă o catedrală.

Aici mai intervine momentul în care ar trebui să las impresia că, spre deosebire de voi, am înțeles ce a condus la cele 5 game-uri consecutive cu care Simona a revenit de la 2-5 la 7-5. Mă liniștește faptul că nici ea, la final, nu părea să știe clar unde trebuie să pună degetul. Asta nu înseamnă însă că și ea, dar și noi, am gândit la fel meciul. Poate înseamnă doar că, la fel ca noi, și ea a fost încă o dată surprinsă de ce poate scuipa racheta Simonei Halep.

FOTO: Dean Lewins / IMAGO

Sorana Cîrstea – Petra Kvitova: 6-4, 1-6, 6-1

La 27 de ani, cât am eu, ajungi să ai strânse câteva dorințe ratate, dar și oareșce realizări pe care să le spui mândru la orice întâlnire de taină făcută pe Zoom sau Skype. De exemplu, mă roade-ntr-o parte faptul că încă nu am văzut Aurora Boreală și mă necăjește faptul că industria aerospațială nu evoluează suficient de rapid pentru a reuși să facă posibile zborurile către Marte la prețuri rezonabile în timpul vieții mele. Și în rate, dacă se poate.

Totuși, sertarele sufletului îmi sunt oricând pline de bucuria faptului că în ultimii trei ani am văzut toate cele trei meciuri în care Sorana Cîrstea chiar a fost jucătoarea de la care cu toții am accepta orice patinaj comportamental pentru că ar compensa cu trofeele cu care ne închide gura și așteptările de mironosițe.

Nu demult, Sori aducea răzbunare imaginară cu Konta la US Open, deraia vagoanele trenulețului cu care Madison Keys traversa circuitul WTA prin 2019 și ne arăta la Doha 2018 cum obții apă în deșert folosind racordajul rachetei pentru a stoarce sufletul din Elise Mertens. Și, cumva, s-a întâmplat să fiu cu ochii pe bolta LCD la fiecare dintre andromedele astea. Și e cu atât mai frustrant ca în fiecare dintre cele 364 de alte zile să văd cum Sorana se muncește pe sine și plătește pentru o victorie un preț de 364 de ori mai mare decât restul suratelor din circuit.

FOTO: Dean Lewins / IMAGO

Apropo de nimic și până la meci, vreau să îmi pun pe mine tunica cu care Mircea cel Bătrân mergea echipat la Otomani ca să cumpere baclava și să pretind prețios că am o opinie nepopulară care va intriga: putem discuta dacă e productiv sau nu să faci pe terenul de tenis genul de spectacol care include urlete și rățoieli de vatman stresat, dar m-aș arunca să spun că e cam mult să pretindem de la un sportiv calmul pe care noi ni-l pierdem în păpușoi chiar și în clipa în care citirea acestui text e întreruptă de claxonul șoferului din spate sau de faptul că ne-a picat netul după trei luni de neplată a abonamentului. Se întâmplă pur și simplu ca tenisul să fie un sport în care relația angajat-angajator să fie în primul rând mult mai deschisă și în al doilea rând mult mai personală în timpul meciului.

Nu de alta, dar nu se prea ajunge în turul al doilea de la AO doar dacă antrenorul îți spune cum să dai în ea, așa cum Gigi Becali trebuie să îi transmită lui Florin Tănase la pauza unui meci cu Chindia. Nu mai zic că-n a doua situație sfatul chiar e justificat. Deci e clar că oamenii ăștia își folosesc antrenorii și pentru a-și da lor de cap, nu doar pentru a-i da de cap adversarului. Și, până la urmă, ceva tot trebuie să însemne momentul ăla de la trofeu când sportivul îi mulțumește antrenorului că l-a suportat. Or, dacă aruncatul de șpan pe ruta teren-lojă e una dintre activitățile pentru care ambii adulți și-au exprimat consimțământul, iar rezultatul e măcar un calup anual de ore în care sportivul prestează după cum i-au prezis magii, aș fi tentat să spun că efortul merită.

Despre meci ar putea cineva să se trezească spunând că Petra a părut să fi intrat la negocieri cu arcurile descentrate și condens pe la îmbinări. Ar fi foarte neromânesc să spunem că Sori a câștigat pentru că a jucat Kvitova accidentată. Vom face deci gestul tipic românesc și vom pretinde de-acum încolo că Sori a jucat atât de bine, încât, de fapt, Kvitova s-a dat accidentată ca să-și mascheze plecăciunile în fața fetei noastre.

FOTO: Dean Lewins / IMAGO

Pentru Sorana, cheia meciurilor bune a părut și probabil a fost mereu aceeași: să transpună în jocul din teren tot ceea ce rezultă din faptul că ea își cară deja în geantă toate resursele pentru a bate orice jucătoare din circuit. Dezordinea din geanta metaforică face ca în 99% dintre situații să avem de scris despre un alt meci în care Sorana a vrut, dar nimeni nu a priceput ce. Astăzi, în schimb, Sorana a și vrut, dar a și știut să ceară la ghișeu. Iar apoi să consume responsabil, exact după recomandările medicale.

Mai mult sau mai puțin surghiunită de dureri fizice și de grija faptului că, de vreo săptămână, nu i-am mai dat niciun like pe Instagram, Petra nu a găsit loc în teren pentru toate ideile cu care a intrat în meci. Eu știu cel mai bine prin ce trece și înțeleg perfect momentele în care execuția nu poate atinge nivelul ideii.

Iar pentru că jocul greșeala așteaptă, dar în tenis trebuie să mai fie și cineva care să le provoace, Sori a plesnit în minge exact cum exersase în carantină pe țânțarii din hotel și a luat primul set cu 6-4. Lucru care mi-a ținut loc de cafeaua pe care oricum nu o am pentru că am descoperit că punga din care m-aș putea ospăta își face mai bine treaba în calitate de odorizant de mașină. Recomand.

Una pentru ăștia care ați dormit sau pentru cei care pur și simplu aveți vieți care nu se desfășoară pe fusul orar din mijlocul Pacificului: nu vă lăsați păcăliți de mizeriile pe care vi le poate influența industria obscură a numerologiei și matematicii. Pentru amatori, 1-6 în setul al doilea poate părea o diferență de cinci game-uri, doar că nu a fost. Sori a continuat să scormonească în jocul lung cât o zi de post al Petrei, doar că toate mingile de break scoase din foc au fost scăpate pe mocheta setului secund.

FOTO: Dean Lewins / IMAGO

Partea foarte bună pe care sper că după atâția ani de cronici ați reușit totuși să o observați la sportul ăsta ține de faptul că un set pierdut nu îl anulează pe ăla câștigat anterior. Pesemne degeaba zicem prețios „c-așa-i în tenis”, având în vedere că viața nu îți oferă genul ăsta minge de avantaj. Prin urmare, 1-1 la seturi era, pentru Sorana, doar continuarea liniștită a ideii inițiale: tot de un set mai e nevoie ca să trezim țara cu trompeta victoriei și nu cu slujba de prohod de după înfrângere.

Și nu știu dacă noi chiar om fi vrednici de ceea ce s-a întâmplat în decisiv, dar știu sigur că Sorana a primit și a împărțit. Mingi de break călărite unele peste altele și genul de agresivitate cu care Sorana poate merge atât la dezamorsat conflicte în parcarea mall-ului, cât și la concursuri județene de debate pe teme culinare. Sori a dat bine la rădăcinile Petrei, și-a ținut greșelile pentru momentele în care ciorba era deja pusă în farfurie și, la final, a parcat un decisiv 6-1, ca să știm și anul ăsta că tocana de caviar se poate face nu numai cu driblura și varul nestins cu care ne obișnuise Sorana în ultimul timp. 

Andreea Mitu/ Raluca Olaru – Monica Niculescu/ Patricia Țig: 3-6, 6-3, 6-3

Să nu ziceți că românul poate fi oprit în vreun fel din plăcerea de a călători în grup. Instinctele noastre dacice de gândaci de bucătărie ne-au pregătit fără să știm pentru o pandemie în care singura graniță pe care o poți trece e aia dinspre țara Hațegului. De ani de zile ne tot întrebăm ce-o fi cu noi de avem atâtea fete în circuitul WTA, iar azi a venit și o bucată suculentă din răspuns: taximetriștii nu au vorbit în gol despre lucrurile care ni se pregătesc, iar poporul a ascultat. Dorința de a călători fiind mare, ne-am apucat de tenis. Ergo, mii de ani mai târziu, un grup de patru românce a petrecut fără măscuțe pe una dintre plajele albastre de la Melbourne Park.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să găsim pixul cu care ne-a fost scrisă Constituția astfel încât să operăm niște modificări în ea. Dar, dacă totuși reușim, vizionarea meciurilor în care joacă Monica Niculescu trebuie să fie trecută la capitolul „munci patriotice”. Dacă, totuși, se dovedește că nu am inventat nici măcar capacul de stilou, ce face Moni cu slice-ul trebuie să rămână invenția pentru care ne vor recunoaște străinii în viitor. Poate ar trebui să începem să regândim și zona meșteșugărească. La urma urmei, sarmale poți fierbe și în torpedoul unui Porsche, dar arta loviturilor câștigătoare începute dintr-o mișcare ce pare imposibil de reparat fără bisturiu, eh, asta chiar e ceva ce generațiile viitoare trebuie să învețe.

A câștigat până la urmă perechea pe care o vedem ceva mai des pe la cumetrii și botezuri cu fileu, dar mai notăm o zi pe care din punct de vedere sportiv nu o merităm. Și din care, cândva, e posibil să cerem DVD-uri cu înregistrarea în cazul în care nu ne băgăm mințile în cap măcar cât să pricepem că bifele din tenis se mai obțin și cu intenție colectivă.

Novak Djokovic – Francis Tiafoe: 6-3, 6-7, 7-6, 6-3

Nu știu dacă ați văzut știrea asta. E despre o ședință de judecată la care un avocat a intrat pe Zoom având pe mutra lui un filtru de pisică. Nu are legătură cu ceea ce se întâmplă la Australian Open, dar voiam să vă demonstrez cât de ușor vă pot distrage atenția de la faptul că Novak Djokovic a mai câștigat un meci.

În orice altă zi, ăsta ar fi fost meciul despre care scriam 5000 de cuvinte, ștergeam și le înlocuiam cu o frază. Acum, pentru că vorbim despre o zi în care Sorana și Simo au rupt apometrele la Melbourne Park, pot să scriu direct fraza în care anunț ceea ce e oricum evident și putem merge mai departe. Când ești unul dintre cei trei demiurgi ai tenisului, așa cum e Nole, marele dezavantaj e că escapadele pandemice îi afectează direct și pe ăia. Ergo, te taie ăștia din odele cronicarilor și le dă altora benzină premium, așa încât tu, cu un mega meci de 4 seturi în fața unui adversar spectaculos care te-a muncit, ajungi pe la coada cronicilor. Și, mai mult de atât, ăia care citesc colțul de text în care e vorba despre tine o fac doar ca să mai vadă cum ești luat la mișto. Și să mai spună cineva că nu e util să poți mască. Ba chiar e. Și uite și un motiv un plus pentru care e.

Altfel, meciul ăsta superb s-a terminat cu Francis bodogănindu-l pe arbitru. Omul cu scaun sub el și umbreluță la cap s-a dedat la aplicat sancțiuni pentru depășirea timpului alocat serviciului. Mă cutremură regula asta de fiecare dată când aud de ea. Pare genul de idee pe care ar avea-o un dereglat care merge în piață să cumpere struguri, dar vrea să îi fie cântărite doar boabele, pentru că crenguțele trag la cântar și el nu vrea să plătească.

Cineva care nu a avut niciodată o rutină nici măcar la spălatul pe dinți a decis că acolo se pierdea timp în meciurile de tenis. Adevărul e că de când stă ceasul pe gard, tenisul mondial e pe cu totul alte culmi ale gloriei. Nu știu dacă ați observat, dar de la implementarea regulii ăsteia, Nadal n-a mai câștigat absolut niciun titlu la Roland Garros. Coincidență? Nu prea cred.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Marton Fucsovics – Stan Wawrinka: 7-5, 6-1, 4-6, 2-6, 7-6

Uite, ăsta meci. Dacă acum câteva sute de ani lucrurile mergeau după program, pe Martinică îl detestam astăzi doar pentru că are un accent ciudat de ardelean. Între timp ne-am înstrăinat, iar feciorul vecinilor își ține tot mai mult taraba de Kürtos pe la turneele la care ajunge.

Dincolo, Stan prinde tot mai multe crengi în filtrul de particule, iar astăzi a revenit doar ca să piardă eroic într-un tiebreak cum nu am mai văzut anul ăsta. Hai, că am zis cuvinte mari și nu am exagerat. Când joc tenis cu Codruț, niciunul dintre noi nu știe să numere până la 11 în decisiv.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Dominic Thiem – Dominik Koepfer: 6-4, 6-0, 6-2

Dacă era Eurovision, ăsta era un mega blat. Așa, fiind vorba despre tenis din partea lui Domi și niște falseturi din partea lui Dom, bătălia imaginară dintre Austria și Germania i-a revenit ăluia care, prin comparație, îl face pe Koepfer să pară la fel de competent pe forehand cum sunt eu la trianglu. Și asta e grav, în contextul în care eu nu știu exact dacă trianglul e instrument muzical sau unealtă într-un service auto.

Su-Wei Hsieh – Bianca Andreescu: 6-3, 6-2

Din patriotism pur nu am dormit până pe la ora 2. Ca să o văd pe Bianca revenind. M-am pus înapoi la somn așteptând fix același lucru, pentru că Bibi a lor a făcut ceva caracteristic nouă: a depus armele. Nu degeaba vorbesc canadienii și franceză.

Nu e clar cât de refăcute sunt balamalele Biancăi, dar totalul de 5 game-uri într-un meci nu ar putea păcăli nici măcar un amator: fata mai are drum lung și traseul pare să treacă pe la Dej Triaj și schimb de vagoane pe undeva pe lângă baza agricolă a păstorului Abdul, crescătorul de rotocoale de praf din Sahara.

Foto: Bai Xuefei / IMAGO

Nick Kyrgios – Ugo Humbert: 5-7, 6-4, 3-6, 7-6, 6-4

Dacă mă enervez bine de tot, vorbesc mai mult despre Nole la cronica lui Nick decât am vorbit despre Nole la cronica lui Nole. Dar nu mă enervez, pentru că eu nu sunt capabil de sentimente negative la adresa sportivilor. Îi respect pe toți pentru că știu că s-ar putea ține după mine dacă m-ar alerga de-aici până în Portugalia, chit că pe unii nu îi pot aprecia ca fiind utili societății altfel decât prin munca lor în formă brută.

Nick, în schimb, se poate lăsa mâine de tenis și tot drag mi-e. Atât de pe lângă e Nole în privința oricărui subiect în care nu poate da cu racheta, încât Kyrgios a ajuns o voce a rațiunii. Probabil că Nole o poate transforma inclusiv pe Dana Budeanu într-o figură respectabilă în măsura în care reușește să se poziționeze anapoda pe un subiect pe care Dănuța se întâmplă să ai bă dreptate. Nu sunt multe, deci probabil va trebui să înceapă să conteste sistemul de măsurare a timpului. E abia ianuarie, deci este timp.

Foto: James Ross / IMAGO

Cert e că Nick dă slam dunk-uri peste toate ideile lui Nole și îi amintește la fiecare conferință de presă că a înșelat rațiunea când s-a urcat în pat cu Covid-ul. Și-acum nu vreau să încep să las impresia de mare credincios, dar pariez că, undeva înainte de terminarea scandalului cu declarații, vom vedea și un meci pe bune între Nole și Nick.

Până atunci, antrenamentul a fost ca un redresor de inimi: Humbert a avut două mingi de meci, dar Nick cel Revenit din morți s-a urcat călare pe francez ca să poată continua traseul prin curtea lui Dominic Thiem. Halal baftă.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de:

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.