Sorana Cîrstea – Tatjana Maria: 2-6, 6-1, 5-7

Amaria

În teorie, când te trezești singură pe teren în fața versiunii germane a Monicăi Niculescu, te-ai gândi că ți se activează instantaneu automatismele și skill-urile pe care ți le-ai clădit trocănind mingea aia până la refuz în meciuri și-n antrenamente cu Moni.

Doar că martorii Monicăi, cei care duc mai departe moștenirea forehand-ului slice și a slice-ului tăios ca o katană, sunt spinoff-uri, nu copii. Fiecare a mai pus ingrediente proprii în supă ca să iasă gulașul ușor diferit. În cazul doamnei Maria, care n-a dat cinci reveruri cu tospin în tot meciul ăsta, în amestec sunt încorporate o tonă de răbdare și niște șine pe care fata se mișcă din stânga-n dreapta ca un metronom ca să scoată milioane de mingi, până-i bagă șosetele pe gât adversarei adusă la exasperare.

Pe de altă parte, noi o știm pe Sorana. O știm pe Sorana în ambele ei versiuni. Cea dinaintea erei noastre, care avea răbdare cât un taur căruia-i fâlfâie matadorul muleta-ntre coarne, dar și cea de acum, mult mai așezată, mai calculată, o grenadă care trebuie să completeze mereu captcha înainte să explodeze pe teren.

Foto: GEPA Pictures/Alan Grieves/IMAGO

Sorana contemporană ar fi bătut-o lejer pe Tatjana Maria în condiții normale. Doar că Sorana din meciul de azi a fost chinuită de slice-uri până când i-a intrat bluescreen, s-a deconectat de la sursa de curent și a încurcat erele, pierzând cărarea.

După setul al doilea și până la 3-0 în decisiv, a noastră părea că a găsit dezlegarea careului de lovituri încrucișate pe care i l-a întins fraudulos nemțoaica la picioare. Apoi, fix în momentul în care căutam cu coada ochiului continuarea zilei în lista de meciuri care se jucau în paralel, Soranei i s-a închis cortina și a început să bâjbâie pe întuneric, încurcată mereu de lumini care se aprindeau și se opreau din toate direcțiile.

Foto: Juergen Hasenkopf / IMAGO

Probabil că acolo, pe teren, când miroși iarba aia reavănă vie și ai da orice să nu te-ntorci pe zgură și ciment, orice înfrângere doare acut. Cu atât mai mult cu cât te bate o tipă care a folosit doar două lovituri pe tot parcursul meciului, asortându-le cu kilometri de insistență. Iar o înfrângere ca asta nici măcar n-are prea multă logică: dacă tenisul nu s-ar juca pe puncte, orice juriu i-ar acorda victoria Soranei din simplul motiv că a fost singura care a încercat să lovească mingea. A fost singura de pe terenul ăla care a bifat toate exercițiile impuse de manual.

Dar dacă tenisul s-ar juca exclusiv pe baza logicii și a matematicii, n-ar mai fi nevoie de meciuri și de suflet și de transpirație și de emoții și de nopți pierdute cu inima-n formol. Ci de contabili.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Irina Begu – Elisabetta Cocciaretto: 6-4, 6-4

În ultimii 10 ani am fost ținuți cu nasul deasupra apelor, în aer rarefiat, de metronomul din Constanța. Care a suit și-a coborât fix cât a trebuit ca să rămână fixată în memorie, în istorie și-n coastele adversarelor. Însă, în tot acest timp, Irina a fost sunetul de fundal al acestei generații.

Acel tic-tac în surdină pe care-l auzim acum, fix acum, când citim rândurile astea, dacă închidem ochii și ne amintim de toate turneele pe care le-am balotat fără să respirăm în ultimii ani. Se auzea mereu, dar nu i-am prea dat importanță, pentru că eram atenți la flash-uri, la curcubeie, la ropotele de aplauze care acoperă uneori white noise-ul ăsta pe care am învățat să-l băgăm în seamă doar atunci când rămânem fără bijuterii. Zâmbetele sunt mai frumoase decât efortul, iar Irina nu știe să facă clickbait.

Lucruri simple făcute de oameni simpli care muncesc.

În rest, Gorgodze și Cocciaretto n-or fi ele nume care să-ți scoată ochii în primele două tururi de la Wimbledon. Dar, așa cum am mai zis pe-aici, citând din clasici mai inteligenți decât noi, universul se-ncovoaie când te vede că nu ești spectatorul propriei tale vieți. Cu cât muncești mai mult, cu atât ai mai mult noroc.

Următoarea bornă: o anumită Jelena freaking Ostapenko. Acest jalon constant al vieților noastre post-2017. Borna pe care citim câți ani au trecut de la botezul zgurii. Panoul care ne spune, din când în când, dacă ale noastre îi dau pedală în direcția corectă sau nu.

Foto: Shaun Botterill/Getty Images

Caroline Garcia – Emma Răducanu: 6-3, 6-3

Nici măcar râul și ramul n-o mai ajută pe Emma. Mai ales că-i greu să afli rapid, între două servicii, cum se zice-n engleză la viezure și mânz.

Urcare fulgerătoare, ai apărut ca un înger, un fulger, cum ar zice băiatul ăla de la Direcția 5. Și după Wimbledon-ul ăsta, cu muntele US Open la orizont, mi-e că Pangeea Emmei se va sparge-n bucăți.

Partea bună e că orice cutremur are meritul de a așeza lucrurile la locul lor. Și de acolo, în liniște, fără presiunea de a croșeta sârmă cât antebrațul cu andrele din spaghete înainte de a învăța despre rezistența materialelor, poate că Emma își va aduna ouăle împrăștiate și le va așeza în coș.

Trecutul devine relevant doar atunci când îl confrunți cu viitorul.

Foto: Frey/TPN/Getty Images

Novak Djokovic – Thanasi Kokkinakis: 6-1, 6-4, 6-2

Brother, când știi că ai meci cu balaurul mâncător de tarla la Wimbledon, e frumos să simulezi măcar plăcerea și pasiunea.

A venit Kokkinakis la meciul ăsta de zici c-a mâncat ce-a rămas după Kyrgios la micul dejun. Avea la fel de mult chef de tenis și la fel de multă plăcere în prezența scenică cum ai când suni la ANAF să vorbești despre popriri.

Din generația asta nouă o să crească o ramură nouă de jucător. Dacă nu cumva s-a cristalizat deja. Băieții care ar putea să câștige mult mai mult decât vorbesc.

Lecția pe care ar trebui să o asimilăm cu toții e că prea multe vorbe au toate șansele să-ți înece talentul. Sau, cum zicea un clasic remasterizat zilele astea de cinematogafe: A little less conversation, a little more action, please.

În rest, Nole e Nole. Bătea oricum, cu sau fără cheful adversarului.

Foto: Javier Garcia/Shutterstock/IMAGO

Jule Niemeier – Anett Kontaveit: 6-4, 6-0

Dacă stai și te gândești la finalul de sezon pe care l-a avut Kontaveit anul trecut, cu 1000 de turnee consecutive câștigate (implicit la Cluj) ca să se califice la Turneul Campioanelor, apoi cu o prestație excepțională și la party-ul grelelor din circuit, ai impresia că totul a avut loc într-o viață anterioară. La asta nu contribuie doar faptul că Anett a ruginit crunt după ce-a atacat-o Covidul, acum două luni, senzația noastră fiind că virusul ăsta păcătos suge și din talent, nu doar din plămâni. Ci și faptul că Ash Barty, iar apoi mai ales Iga Swiatek au preluat manetele între timp și ne-au arătat cum se conduce pe bune trenul fetelor din tenis.

Între timp, în viața reală, Kontaveit a luat bătaie usturător astăzi de la Jule Niemeier, o nemțoaică de 22 de ani care joacă la Wimbledon abia a doua oară în viață pe tabloul principal al unui Slam. A fost implicat și-un covrig în meciul ăsta, iar explicația cu degetul pe cifre și pe rană e că Anett a întors armele și-a jucat contra ei însăși, zdrobind neforțate și duble greșeli (pe alocuri chiar consecutive) până când nemțoaica a înțeles că nu poate ea construi cât poate Kontaveit să distrugă.

Foto: Julian Finney/Getty Images

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.