Stefanos Tsitsipas – Daniil Medvedev: 6-3, 7-6, 7-5

Medvedevul Mediu

Diminețile mele obișnuite, adică alea fără slamuri și cronici, încep cu cafea, rezultate de tenis și niște newslettere. Vă recomand, apropo de newslettere, „Poveștile din sport” ale domnișoarei Giuclea, „Savantgarde”-ul domnului Cosmeanu și, desigur, „Mașinile” domnului Meșter, că nu degeaba m-a tocmit cu greutatea mea în mingi de tenis ca să scriu pe aici. Cam ăsta e ritualul meu, la care se adaugă, odată ieșit pe ușă, radio-ul.

Presupun că nu e foarte original să-ți placă radio-ul în drum spre birou, toți o facem, însă la mine e un motiv în plus. Niște oameni care acolo sunt plătiți să pună muzică și să ne distreze pe noi la 7 dimineața (jos pălăria!) trebuie să vorbească, măcar o dată pe zi, despre evenimentele zilei în sport. Însă majoritatea n-au nicio treabă cu sportul, iar asta face diminețile mele excelente. Sper ca stațile radio să nu angajeze la niciun matinal vreodată vreun microbist sau pasionat de tenis, că mai mult rău ar face. De ce spun că-mi place să-i aud? Pentru că e genul de distracție care nu prea se mai practică: râzi de om, pur și simplu. Îl asculți și râzi fără jenă, fără opreliști. Și e ok să râzi de el, că tu ești în mașină, în drum spre birou, iar el e în studio, deci nu-l rănești în niciun fel.

Iată-i, bieții de ei, încercând să bifeze alea 60 de secunde pe care producătorul emisiunii le-a alocat, în mod generos și hain, Roland-Garros-ului:

– Și Iga Swiatek este în mare formă. E bună tare.
– Da, da, foarte bună. Și Sakkari.
– Foarte bună Sakkari. A bătut-o pe Kostyuk.
– A bătut-o, deși e bună și ea.
– A mai câștigat aseară și Nadal.
– Incredibil cât e de bun băiatul ăsta.
– Bun tare, și nu mai e chiar tânăr.
– Peste 30 de ani, nu?
– Puțin peste, da’ bun.
– Meciul lui Djokovic cum ți s-a părut?

O întrebare neașteptată și lipsită de fair-play. De unde cramponul lui Vlădoiu să știe el cum a fost meciul, dacă la ora aia el se uita la Survivor în reluare? E o pauză scurtă, în care încearcă să decidă dacă să mintă sau nu. Alege varianta compromisului:

– Din ce am văzut…
– Așa…
– A fost un meci bun.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Tecău/Krawietz – Cabal/Farah: 2-6, 7-6, 5-7

Noooooo! Înfrângere la limită pentru Tecău, așa cum sunt toate înfrângerile la nenorocitul ăsta de dublu. În fine, să știți că au apărut recent două școli de gândire în lumea tenisului de dublu de la noi: prima spune că Horică era mai bine cu Rojer, cea de-a doua, că băiatul ăsta nou, Krawietz (sau Stewie, cum îmi place să-l alint) e fix ce trebuie. Ambele se bat cap în cap de dragul lui Tecău, dar au și ceva în comun: înfrângerile la Cabal și Farah. Ăștia doi joacă împreună de când era Lupu cățel-găinar prin Grecia și în general câștigă mult și des. Suntem sătui de ”Cabah” la fel cum suntem sătui de Prelipceanu, dar prea curând nu scăpăm de ei pentru că sunt, nu-i așa, foarte buni în meseria lor.

Azi eu aveam în plan să exagerez cu laudele la adresa lui Horia, să vorbesc despre Olimpiadă, despre probabilități improbabile și despre versurile lui Cummings care ne înțeleg nouă zbaterea, dar și pe a sportivilor: ”You are tired, (I think)  / Of the always puzzle of living and doing  / And so am I”.

Dar Tokyo și E.E. sunt acum departe, chiar dacă motive de laudă încă putem găsi – ai noștri au dus meciul în decisiv unde au și făcut break și au condus. Însă marjele sunt atât de mici în jocul de dublu, încât e greu să spui cine pe cine ia de guler pe-acolo, mai ales când se întâlnesc dubliști de carieră.

Iar carieriștii mai buni, favoriții doi ai turneului, au trecut mai departe, iar pe Horia îl așteaptă nu Olimpiada (care se pare că se va ține, în ciuda opoziției), ci sezonul de iarbă. Halle, Mallorca, Wimbledon? S-or lipi și băieții ăștia de vreun titlu.

Foto: IMAGO / Hasenkopf

Tamara Zidansek – Paula Badosa: 7-5, 4-6, 8-6

Ca să citez dintr-un prieten care are un site unde scriu eu despre tenis: cum ar fi fost, nene, să avem azi Ana – Sorana, în loc de Badosa cu Zidane?

Vă spun eu, ar fi fost bine. Meciul ăsta trebuie judecat, deci, ceva mai aspru. Nu doar pentru că ne-a chinuit cu un decisiv lung cât o zi petrecută la Accidente Ușoare sector 1, ci pentru că-n locul lui putea fi ceva cu adevărat frumos. Gândiți-vă doar la cascada Bigăr un pic, de exemplu. A fost o chestie faină acolo. O chestie ok, să zicem. Decentă, cu mult verde, apă și așa mai departe. Dar în locul ei va fi ridicat probabil un P+4 de toată frumusețea, ceva grandios. Asta căutăm de fapt. Nu meciurile din fața noastră, nu evidentul sau prezentul, ci potențialul. Visarea, oameni buni!

În orice caz, e un match-up interesant între fetele astea două, în măsura în care echilibrul stârnește interes. Iar dacă pe Ana Bogdan a reușit s-o neutralizeze într-un final de meci care ne-a desumflat pe toți, Badosa n-a mai reușit aceeași șmecherie și cu Tamara. Care oricum devenise prima slovenă din istorie cu sfert de finală la Paris, după ce a bătut-o pe Sorana, dar acum… ei bine, acum face istorie în istorie, cum ar veni.

Foto: IMAGO / ZUMA Wire

Forehand-ul lui Zidansek nu este mereu cel mai punctual la întâlnirea cu mingea, însă istoria ne-a învățat că n-ai nevoie să fii perfect ca să câștigi un Grand Slam. E suficient să fii constant, insistent și să știi că e ok ca arma ta cea mai puternică să dea greș pe măsură ce-ți aduce victoria. Agresivitatea este peste tot la fel în tenis, indiferent de forma pe care o ia: groundstrokes în forță, servicii puternice sau veniri la fileu. Vei fi pasat, vei face duble, vei da mingea în out, dar toate astea nu vin în contradicție cu goana după victorie, atâta vreme cât fac parte dintr-o strategie modelată pe punctele tale forte.

Sigur, e ușor să scrii teorie când vorbești despre jucători și jucătoare care chiar au o armă principală. Noi ceilalți însă, norocoșii, n-avem arme principale, deci nu trebuie să ne facem griji. N-avem nici secundare sau terțe, dacă stau bine să mă gândesc. Noi avem slice-ul și concluzia eternă a amatorului: ah, m-am bătut singur.


Alexander Zverev – Alejandro Davidovich Fokina: 6-4, 6-1, 6-1

Titlul acestei cronici ar fi trebuit să fie ”Mare cât Fokina”. Dar de la titlul ăsta isteț și până la ”Mic cât Neghina” n-au fost decât 3 seturi scurte. Rău s-a terminat meciul ăsta, oameni, dar tot am tras niște concluzii. Prima: după ce comentatorul i-a spus pe numele mic de vreo două ori spaniolului, toată seara am cântat ca prostu’ prin casă șlagărul ăla faimos care încă nu a fost interzis. Link în primul comentariu. Nu înțeleg de ce nu a fost interzis, dar până nu-l convingem pe Meșter să facem cronici muzicale, nici nu cred că am vreo șansă cu petiția mea. Apropo, între Formula 1 și cronici de muzică, ce preferați? Click pe linkul de Patreon ca să aveți un cuvânt de spus.

A doua concluzie: Zverev câștigă punctele la fileu atunci când voleul îl prinde cu lanțu-n gură. E fabulos omul. Nu e el cel mai bun băiat de voleuri – girafele au adesea probleme cu coordonarea, dar dacă ia lănțucu’ la gingii, face punctul negreșit. E ca Superman, dar în loc de mantie, preferă aurul, ca orice puști de bani gata.

Și adevărul e că nici nu spera Zverev să dea peste unul ca Fokina în sferturi. Dar uitați-vă și dvs. cum le așează Dumnezeu (după ce-și face un pic de timp, odată cu retragerea de la Roland-Garros): unul salvează câini, ălălalt agresează femei. Dacă nu știți povestea lui Davidovich Fokina, care în timpul liber salvează câini și pisici abandonate, ați face bine să vă faceți un pic temele, ca să nu vă treziți ca Moise Guran la interviu: ”Bună ziua, am venit pentru postul de jurnalist. Ne pare rău, nu sunteți potrivit, dar vedeți pe ejobs dacă nu e vreun partid care are nevoie de postări pe social media.

Însă Sascha rămâne (din păcate) un jucător al dracului de bun, pe care criticile și dezgustul colectiv îl lasă rece. Să-l invidiem și să-l compătimim, așa cum se cuvine. Și să ne dăm ochii peste cap în timp ce privim la tricoul ăla fără mâneci care ne amintește nu de Young Rafa, cum crede Zverev, ci de băiatul ăla din fața blocului care șterge cu scuipat jantele BMW-ului.

Foto: IMAGO / GEPA Pictures

Într-o lume ideală, Zverev ar fi pierdut meciul ăsta în 3-4 seturi, ca să ne vedem și noi de viață și să ne bucurăm de-o poveste prețioasă. Dar așa, în loc de poveste și conținut, rămânem cu coperta. Și știți vorba aia veche din popor: e 100% ok să judeci o carte după copertă. Nu trăim într-o lume ideală, așa că primele două seturi s-au scurs ca sângele din obrajii lui CTP, adică rapid, previzibil și deloc atrăgător.

Ei, dar setul trei a fost cu totul altfel, cu totul special. Pentru că pe la 2-0 pentru neamț, am făcut descoperirea. Ne-am amintit: heeei, azi e ziua Jelenei Ostapenko! Așa că am lăsat naibii meciul, am dat o fugă până la Cărturești și i-am luat fetei un cadou. Ceva simbolic, fără pretenții, dar să știe că colectivul lui Meșter se gândește la ea: o cărticică premiată, cu titlul ”Cum să-ți schimbi cariera fără să renunți la tine”. La mulți ani, Alona, să-ți dea Dumnezeu sănătate și putere să-ți ceri scuze pentru 2017.


Anastasia Pavlyuchenkova – Elena Rybakina: 6-7, 6-2, 9-7

Toate jucătoarele astea care pun piciorul mândre-n săptămâna a doua la un Slam au, teoretic, arsenalul potrivit pentru a merge până-n finală. Însă loviturile propriu-zise nu-s suficiente, arsenalul ăsta nu e suficient. Îți trebuie și un sprijin de deasupra, o acoperire aeriană care să te țină relaxat și totodată în priză. Adică îți trebuie Preasfânta și Curata Încredere. Iar dacă există o jucătoare asupra căreia veghează această Încredere, Pavlyuchenkova trebuie să fie acea jucătoare.

La fix un deceniu după ce făcea sferturi pentru prima oară sferturi la Paris, Pavs face prima semifinală de Slam a carierei. 29 de ani. Trust the process, prieteni. Și mai important pentru ea, sparge ghinionul celor 6 sferturi de slam pierdute consecutiv. Legenda spune că atunci când pierzi șase sferturi de GS la rând, nu poți sparge acest ghinion decât într-un singur fel: dacă îi spargi ochelarii lui Negruțiu. Deci bravo, Anastasia! Nu știm când te-ai văzut cu Florin, dar sunt sigur că vorbesc în numele unei mulțimi considerabile când spun că ne-am dori cu toții să avem 6 sferturi de slam pierdute la rând.

Stefanos Tsitsipas – Daniil Medvedev: 6-3, 7-6, 7-5

Match-up-ul ăsta are un efect straniu asupra mea. În mod normal, Medvedev nu e genul de jucător pe care îl urmăresc cu plăcere, însă carisma lui – uneori stângace, alteori etalată cinic și cu durere-n șură – m-a prins. M-a prins și s-a transferat și la tenis, unde parcă nu mă mai deranjează atât de tare faptul că folosește termobagul ăla ca să care nu rachete de tenis, ci o colecție de tigăi pe care întâmplător scrie Tecnifibre.

Tsitsi, pe de altă parte, a învățat să gestioneze mai bine atenția care i se oferă, nu mai fură citate de pe internet și joacă un rol de intelectual cu bucle de aur. Fără îndoială, mentor aici îi este Dan Alexe, lingvist faimos care vorbește și el cele trei limbi grecești: Greaca Veche, Greaca Nouă și Greaca Așa-și-așa-mai-merge-vorbită-o-vreme-apoi-o-donăm.

În fine, organizatorii au promis că toți campionii vor avea parte de Tratamentul Chatrier e Gol, ca să nu existe discuții sau nemulțumiri. Și se țin de cuvânt: toate derby-urile fără spectatori. De ce să chinuie puțini jucători când îi pot chinui pe mai mulți? Așa ne făcea și nouă domnul învățător: ne bătea, dar eram atât de mulți în clasă, că nu ne venea rândul decât o dată pe săptămână, deci era acceptabil.

Foto: IMAGO / Xinhua

Ceea ce ar fi trebuit să fie un meci epic s-a preschimbat rapid într-o supiță călduță fără istoric. Pentru că deși Daniil s-a trezit că joacă bine zgură zilele astea, doar ”bine” nu mai e suficient cu Tsitsipas. Rusul a fost nevoit să joace tot meciul în afara zonei de confort, a lovit pe alocuri înghesuit și repezit, iar procentajul punctelor câștigate pe serviciul doi (29%) i-au făcut viața frumoasă ca un supozitor la plajă.

S-au mai echilibrat lucrurile în seturile 2 și 3, dar îl știți pe Ștefan: nu prea are momente de repaos când e pe teren – nu lasă umerii jos, nu se uită dincolo de următorul punct. Aici probabil că seamană un pic cu Rafa. Apropo, dacă Tsitsipas câștigă ediția asta de Roland Garros, ar deveni cel mai tânăr câstigator de slam de la Delpo încoace, care ne-a frânt inima în 2009.

La minge de meci, Medvedev ne-a arătat că e un maestru care știe să piardă. În fața nimănui, cu tribunele mai goale decât o bibliotecă de membru AUR, Daniil a servit un underarm, care a intrat în istorie ca cel mai inoportun și tembel serviciu din ultimii 20  de ani. Dar asta fac geniile, dragii mei. Intră în istorie pe ușa aleasă de ei, nu pe aia din față, principală și arătoasă, lucrată-n lemn de stejar, cu model perfect bucovinean.

La conferința de presă, Tsitsipas a fost întrebat ce părere are de lovitura colegului său de generație, iar grecul i-a dat-o chiar la generație.

Suntem norocoși nu doar că băieții ăștia au tenis și umor, dar și că vorbesc engleza foarte bine și ne este ușor să ne conectăm cu ei așa cum trebuie. Cazurile Nadal, în care omul putea să fie și mut și tot avea planeta la picioare, sunt rare. Să nu minimizăm niciodată importanța comunicării și a interacțiunii, pentru că astea rămân straturi importante pe straiele aurite ale campionilor.

Concluzia este că Federer mai și greșește: da, tenis is about match-ups (7-1 pentru Daniil înaintea zilei de ieri), dar lucrurile se mai și schimbă, mai ales când schimbată e și suprafața. Deci dacă istoricii sportului vor un citat complet, îi rugăm să ne pună la bibliografie alături de marele Roger cu această completare: Tennis is about surfaces too.

Stefanos este, deci, într-o nouă semifinală. Cu colegul Zverev, pe care îl cam domină pe unde apucă, dar nu ne putem hazarda la pronosticuri, că ne ia Rafa șa șuturi: What happen-ed in Canada happen-ed, what happen-ed in Madrid happen-ed and what happen-ed in Beijing happen-ed. We are in Paris.

Am rezervat finalul cronicii pentru a vă aminti că a venit vara. Planuri de vacanță, grătărele și așa mai departe, daaaar. Dar. Hai cu tenisul, copii! Ieșiți cu prietenii, dați banii la antrenori, jucați la perete, săriți coarda, exersați scărița și așa mai departe. Viața e prea scurtă ca să ne bucurăm de tenis doar în cronici și pe Eurosport. Pace și drilluri, mes amis! 

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de:

Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.

2 Comentarii

  1. Ah, cronica asta made my day! Am ras in hohote de la inceput pana la sfarsit.
    Felicitari lui Codrut!
    PS: De astazi are un nou fan :)

    • In sfarsit! Ne-ai lasat aici in groapa cu fanii lui Nole sa ne manance puricii!

Leave a Reply to Andreea Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.