În afară de faptul că era un meci jucat între reprezentanți ai două insule, meciul din optimi dintre Anglia și Islanda părea încă dinainte de start atât de dezechilibrat, încât semăna cu un banc inventat involuntar de un sistem de calificare generos ca Gigi Becali de sărbători. Cu o echipă națională care a jucat primul meci oficial cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la înființarea campionatului de fotbal din Anglia, era mai mult decât evident că Islanda se pregătea de meciul cu englezii ca porcul de tăiere. Problema este că asta era imaginea văzută de afară, pentru că porcul islandez avea planuri secundare despre care probabil că se va scrie un scenariu care va duce la ecranizarea unei noi serii Prison Break.
E greu să găsești cuvinte originale care să descrie rușinea pe care au trăit-o englezii în optimile Euro 2016. Dacă până acum erau abonați la eliminări mediocre, semifinalele jucate în casa scării în 1996 rămânând cea mai bună performanță europeană a unei naționale care la strigarea prezenței pare întotdeauna gata să rupă gardul și să sară-n jugulara adversarilor, englezii pleacă de data asta acasă după ce islandezii le-au înnodat picioarele și le-au administrat un supozitor care din greșeală a intrat pe vena cavă și s-a oprit în atriul drept al unei inimi care până acum bătuse la aceste Europene, e adevărat, doar resuscitată de Vardy.
Partea tristă pentru englezi este însă faptul că nici măcar nu vorbim despre un meci de tip loz în plic în care islandezii să fi câștigat fără să aibă vreun merit, ci de o partidă în care britanicii au jucat purulent, infecțios. Colapsul a venit în contextul în care adversarii au prestat perfect, cu o apărare care a clacat doar la începutul meciului, când roțile rulmentului nu erau încă unse corect, și cu un atac letal ca un TGV care a prins între bariere un englez care flutură mândru steagul în semn de independență. Citeşte în continuare
