Ăla mic

M-am oprit în fața tarabei. Era pustiu în jur. Sâmbătă la ora 15 nu mai stă nimeni în piață la două-trei grade. Într-un vas mare erau tot felul de flori. Mi-au atras atenția cele șase buchete de câte trei lalele. E decembrie și de obicei îmi place să cumpăr lalele în primăvară, atunci când ele apar și-s multe și frumoase și ieftine. Umplu casa cu lalele. Slăbiciunea mea. Norocul Elizei.

În spatele gheretei de piață nu stătea nimeni, dar la 2 metri avea loc un soi de discuție de familie. Erau două femei, un bărbat cu șapcă și un băiat mai durduliu pe la 14-15 ani. Citeşte în continuare

Un monument în cinstea eroului apei calde

Dimineaţa în cartier. Eu stau la etajul nouă. De ceva ani încoace, indiferent de zi, am observat un obicei care funcţionează precum ceasurile elveţiene care nu au ajuns încă în mână bişniţarilor. Dacă dau drumul apei calde pentru duş înainte de ora nouă, aştept cel puţin 5-10 minute până când ea devine cu adevărat caldă şi bună de aruncat pe piele. În schimb, dacă învârt robineţii imediat după ora 9, apa caldă se prăveşte imediat în cada trasnformată în cabină de duş, un compromis eficient impus de lipsa de spaţiu din cuiburile Citeşte în continuare

Şoferii de taxi şi psihologia inversă

Până acum câţiva ani, taximetriştii din Bucureşti aveau ştaif şi te recunoşteau înainte să intri în maşina lor. După accent, probabil. Dacă nu erai din zonă, te gineau mai rapid decât o face un psiholog şi, dacă păreai numai bun de dus de nas, te rupeau la bani învârtindu-te aiurea. Bineînţeles, depinde de şofer, dar cei puşi pe produs reuşeau să se descurce astfel aşezându-se strategic în faţa coloanelor de la gară, în faţa aeroportului (când se putea) sau în autogară, acolo unde era imposibil să nu scoţi un ban frumos.

Timpul a trecut, iar oamenii s-au cizelat. De ambele părţi. Ăştia care ajung la gară Citeşte în continuare

Uneori, prefer să fiu prost

Ni se întâmplă tuturor să dăm pe străzile oraşului de maşini în care cineva învaţă să conducă. Cu ajutorul unui instructor. Trecând peste glumele de genul “Pe vremea mea, şcoala se făcea în clădiri, nu în maşini”, am avut dintotdeauna un soi de afecţiune pentru cei care încearcă să înveţe tainele şofatului într-un oraş cretin din acest punct vedere, aşa cum e Bucureştiul.

Ştiu că poate pare ciudat, dar întotdeauna când văd o maşină care se mişcă lent cât mai aproape de marginea din dreapta a străzii nu mă apucă nebunia grabei, ţipetele de giboni demne de o cauză mai bună ale taximetriştilor sau o nerăbdare acută vecină cu cea care te loveşte când ai nevoie să ajungi în faţa unui WC. Poate par nebun, nu ştiu, dar prefer ca întotdeauna să merg în ritmul maşinii din faţă, în care un viitor şofer stă lipit de volan, cu ochii atenţi la tot ce se întâmplă în faţa lor şi eventual uitând – de emoţie şi din cauze care ţin de lipsa de experienţă – să privească în oglinzi. Apoi, când pot să trec pe o bandă alăturată, semnalizez, trec cu viteza legală de el şi apoi semnalizez că intru din nou pe banda 1. Mă gândesc că instructorul din dreapta mă vede şi îi spune omului “Uite, aşa trebuie să faci şi tu”. Prefer să fiu, pentru câteva secunde, fraierul care semnalizează şi merge ca la manual. Poate că momentul ăla i se întipăreşte omului pe retină şi va face şi el aşa când va avea carnet. Poate sunt prost şi mă gândesc că puterea exemplului mai poate funcţiona la noi, dar prefer să fiu prostul traficului pentru 10 secunde decât inteligentul de ghetou atât de răspândit pe străzile româneşti. Citeşte în continuare

Parcul Titan: lebede negre, păuni şi raţe cu boboci

Nu ştiu dacă la bază stă ideea preconcepută pe care o avem cu toţii atunci când prununţăm cuvântul “lebădă”, cea legată de faptul că o familie de domni de origine incertă ne-au făcut de rahat prin Austria acum 15 ani mâncând lebedele de pe nu ştiu care lac de acolo. Nu ştiu dacă a fost ploaia care a făcut ca lumea să nu se înghesuie ca la deschiderea vreunui nou supermarket care oferă promoţie la hidrofoare. Nu ştiu dacă pur şi simplu parcul în sine – renovat şi reconstruit în partea dinspre Baba Novac – a fost de vină.

Cert e că ieri, când am văzut că în mijlocul Bucureştiului ăstuia în care ne cojim vieţile poţi să admiri în habitatul propriu păuni cu cozile imense şi superbe, lebede albe şi negre care se plimbă pe lac sau familii de raţe şi gâşte care-şi plimbă bobocii printre oameni care le privesc cu plăcere, am zâmbit şi m-am teleportat în cu totul şi cu totul altă lume decât cea în care, de fapt, eram. E frumos să vezi că e frumos.

Slugă la doi stăpâni (Teatrul Masca) – între isterie și geniu

Mărturisesc deschis că nu sunt adeptul teatrului ieftin. Al scenelor înguste, superflue, supeficiale și create exclusiv pentru a dialoga – în sau în afara contextului – cu publicul. Pe de o parte pentru că starea actorului sau a actorilor dispare atunci când dialogul cu publicul este intens și împins până la derizoriu, pe de altă parte pentru că publicul va tinde să confunde sala de teatru cu sala de stand up comedy. Și diferențele merită menținute cu riscul pierderii unui minut de amuzament paralel cu piesa, jocul, complexitatea pesonajelor sau cu însuși teatrul. Citeşte în continuare