Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine serile de marți și de miercuri în care se aude imnul Champions League pe stadioanele Europei echivalează la nivel ecumenic cu senzațiile pe care le are Gigi Becali când cară bancnote cu cârca spre vârful Muntelui Athos. În fotbalul încâlcit, polivalent, multicultural și pseudosportiv al weekend-urilor, când creierele ne sunt atacate cibernetic cu informații de toate limbile și culorile din care reții în final doar câte vreun gol de clasor sau vreun gest nebun al vreunui jucător cu scame-n sinapse, serile de Champions League au rămas o uniformă a profesionalismului televizat. Cu modificări minore în ultimii 20 de ani, oferind un nivel de autoritate care-i face implicit pe antrenorii noștri, care ar purta trening și-n duș, să reactiveze costumul de ginere ca să dea bine pe Ultra HD-ul de pe pereții fanilor din toată Europa.
Club Brugge
UEFA Champions League, faza pe gazon. Real rid
După ce cu o zi înainte și-au văzut principalii rivali din campionat bătând la Celtic ca maiul la rufe, cei de la Real Madrid au intrat pe teren în primul meci din grupe, contra portughezilor de la Sporting Lisabona, cu atitudinea Titanicului la lansarea pe Ocean. Un amestec de relaxare, autosuficiență și aroganță dată de faptul că madrilenii își acontaseră cu trei luni înainte al 11-lea trofeu Champions League din istorie, devenind colecționari de metale grele cu toarte.