Ecuația românească la Rio devine din ce în ce mai simplă și mai clară. Atunci când nu ne omoară propriile nereușite, ne îngroapă adversarii mai puternici. Când nu sunt adversarii puternici, ne dezmembrează o zi proastă. Când nu avem o zi proastă, ne lovim de ghinion, momente pe care le puteți recunoaște în comentariul de la TV mai ales după sintagma “Dumnezeu n-a fost român”. Când nu avem ghinion și am apucat să-i facem buletin și pașaport lui Dumnezeu, suntem loviți de arbitri. Când dăm de un arbitru echilibrat și relaxat care-și face treaba perfect și eventual trage inexplicabil cu noi, ne scoate de pe traiectorie publicul local care-și sprijină sportivii cu o ardoare pe care o considerăm deplasată în ipocrizia mioritică care caracterizează poporul ce a inventat înjurături pentru propriile hăhăieli în condițiile în care adversarii nu le vor înțelege nicidată. Asta și pentru că am jucat cu brazilieni la Jocurile Olimpice cât să răzbunăm faptul că i-am lăsat cu ochii-n soare și nu ne-am dus la întâlnirea din semifinala Mondialului de Fotbal din 1994.