Ecuația românească la Rio devine din ce în ce mai simplă și mai clară. Atunci când nu ne omoară propriile nereușite, ne îngroapă adversarii mai puternici. Când nu sunt adversarii puternici, ne dezmembrează o zi proastă. Când nu avem o zi proastă, ne lovim de ghinion, momente pe care le puteți recunoaște în comentariul de la TV mai ales după sintagma “Dumnezeu n-a fost român”. Când nu avem ghinion și am apucat să-i facem buletin și pașaport lui Dumnezeu, suntem loviți de arbitri. Când dăm de un arbitru echilibrat și relaxat care-și face treaba perfect și eventual trage inexplicabil cu noi, ne scoate de pe traiectorie publicul local care-și sprijină sportivii cu o ardoare pe care o considerăm deplasată în ipocrizia mioritică care caracterizează poporul ce a inventat înjurături pentru propriile hăhăieli în condițiile în care adversarii nu le vor înțelege nicidată. Asta și pentru că am jucat cu brazilieni la Jocurile Olimpice cât să răzbunăm faptul că i-am lăsat cu ochii-n soare și nu ne-am dus la întâlnirea din semifinala Mondialului de Fotbal din 1994.
Dumitru Captari
Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 4: Tenis de rasă
Cu o vitrină de rezultate în care se aude ecoul ca-n salina Turda, delegația România pare până acum la Jocurile Olimpice de la Rio un pui de câine aflat în adăpost care ar sări în brațele oricui e-n măsură să-i promită măcar speranțe la o medalie. Am analizat deja în articolul de ieri cauzele și efectele prăpastiei în care am ajuns, nu mai insist asupra modului crunt în care încercăm să urcăm din nou pe stânci agățându-ne cu unghiile tocite. Cert este că există și o parte bună în deflația de rezultate de la Rio: am ajuns să apreciem până la lacrimi fiecare sportiv care-și aruncă în joc ultimele bucăți de atrii și ventricule pentru a ajunge aproape de podiumul olimpic. Atunci când zaci în derivă cu burta-n sus de ceva vreme într-o mare de culoare incertă, fiecare sticlă care plutește îți dă speranțe că va conține biletul tău spre civilizație.