Ăla mic

M-am oprit în fața tarabei. Era pustiu în jur. Sâmbătă la ora 15 nu mai stă nimeni în piață la două-trei grade. Într-un vas mare erau tot felul de flori. Mi-au atras atenția cele șase buchete de câte trei lalele. E decembrie și de obicei îmi place să cumpăr lalele în primăvară, atunci când ele apar și-s multe și frumoase și ieftine. Umplu casa cu lalele. Slăbiciunea mea. Norocul Elizei.

În spatele gheretei de piață nu stătea nimeni, dar la 2 metri avea loc un soi de discuție de familie. Erau două femei, un bărbat cu șapcă și un băiat mai durduliu pe la 14-15 ani. Citeşte în continuare

De ce trebuie să le respectăm

Spania e tare. Competițiile sportive recente ne arată asta cu vârf și îndesat. De la fotbal la ciclism, de la Formula 1 la baschet, de la tenis la motociclism, spaniolii sunt pe primele poziții ale clasamentelor mondiale și europene. Și e normal. Au investit într-un sistem școlar eficient care le asigură, de 10-20 de ani, o bază de selecție de oameni sănătoși pentru fiecare sport în parte.

O listă scurtă a celor mai importante realizări sportive din ultimii ani ale sportivilor spanioli include:

  • Rafael Nadal – numărul 1 mondial în ATP Tour și câștigător al multor turnee de tenis importante în ultimii trei ani.
  • Spania – Campioană Mondială la baschet în 2006, câștigătoarea Eurocupei în 2009.
  • Spania – câștigătoarea Cupei Davis la tenis în 2008.
  • FC Barcelona – Champions League la fotbal în 2006 și 2009.
  • Atletico Madrid – Europa League la fotbal în 2010.
  • Spania – campioană mondială la fotbal în 2010, Campioană Europeană în 2008.
  • Spania – câștigătoarea UEFA Futsal Championship în 2007 și 2010.
  • Carlos Sastre – câștigătorul Turului Franței la ciclism în 2008.
  • Alberto Contador –  câștigătorul Turului Franței la ciclism în 2009 și 2010.
  • Spania – campioană mondială la baschet masculin în 2007, campioană europeană în 2009.
  • Spania – campioană mondială la handbal masculin în 2005.
  • Fernando Alonso – campion mondial în Formula 1 în 2005 și 2006, vicecampion în 2010.
  • Carlos Sainz – câștigătorul Raliului Dakar 2010.
  • Marc Gene a făcut parte din echipa câștigătoare a Cursei de 24 de ore de la Le Mans în 2009.
  • Dani Pedrosa (3 titluri), Jorge Lorenzo (35 de victorii) sau Emilio Alzamora sunt nume mari în motociclism. Nu mai vorbesc de Sete Gibernau, Sito Pons, sau Angel Nieto.
  • Severiano Ballesteros, José María Olazábal și Sergio García sunt jucători de golf cu titluri importante. Implicit US Masters-uri sau British Open-uri.
  • Spania este vicecampioană mondială la polo pe apă în 2009.

Ei bine, domnilor, nu-i așa că România-Spania 30-26 în primul meci la Campionatul European de Handbal arată acum altfel? Felicitări și plecăciuni fetelor care respectă onoarea sportului din țara asta de puturoși. Respect.

Bem de mici și producem zero

Inspirat de camil, unul dintre cei care și-au exprimat punctul de vedere în legătură cu subiectele dezbătute prin zonă, am analizat niște povești interesante de pe și mai interesantul site eupedia.com, pe care vi-l recomand cu drag.

Mi-a atras atenția o chestiune. Look:

Ce vedem mai sus?

1. Nu nemții sunt cei mai productivi europeni, în ciuda impresiei generale românești.
2. Norvegia și România se află printre țările în care nu există limită inferioară legală pentru consumul alcoolului.
3. Cu toate acestea, suntem la poli opuși în ceea ce privește productivitatea.

Undeva, la mijloc, am greșit ceva.

De ce (să) ne enervăm la volan?

Ştim cu toţii că avem impresia că suntem cei mai buni şoferi în viaţă. Şi că nu există niciunul mai bun decât noi. Evident, o concepţie vecină cu impresia că avem o abordare perfectă în ceea ce priveşte viaţa. Sau limba română. Sau relaţia cu prietenii. Sau orice altceva, alegeţi voi, e acelaşi lucru. Doar că, la maşini, e puţin altfel: aici e pe întrecere, e pe cine ajunge primul. În concepţia cretină a unora.

Azi am făcut un experiment. Am dat de un film în care un puşti conduce (că nu putem să zicem că pilotează) un BMW M3 de peste 400 de cai pe circuit. Omul păcătuieşte la multe capitole, de la modul în care ţine mâinile pe volan la felul în care frânează şi de la abordarea unui circuit de genul ăsta până la faptul că în maşina aia sunt toţi prietenii familiei, lucru care nu se face pe circuit. Ba mai mult, omul sare de câteva ori pe iarbă cu maşina. Şi peste toate astea, a postat clipul pe Youtube. Citeşte în continuare

Mândrie națională

Mândru că sunt român?

Voi începe să fiu mândru atunci când cei din Praga, Budapesta, Zagreb, Ljublijana vor veni la București cu aceeași plăcere cu care mergem noi la ei. Nu duc discuția mai departe, de la Austria încolo vin ăia încoace doar obligați.

Voi fi mândru când vom înceta să ridicăm osanale uneia dintre cele mai odioase clădiri din istoria arhitecturii mondiale.

Voi fi mândru când, aflat în vacanță, nu-mi va fi rușine să zic că sunt din România. Așa cum se întâmplă azi. De fiecare dată.

Voi fi mândru când și voi veți avea motive să fiți mândri.

Ziua României mele e fără soare

E un text destul de trist. Nu vreau să fiți de acord sau nu cu el, ci să-l luați ca atare.

Până la vreo șase ani nu am avut nicio problemă cu țara în care m-am născut. Eram fericit cu Teleenciclopedia și desenele animate de atunci și mă durea la bască de ce dracu’ erau bananele. Am mers apoi la școală, acolo unde am avut norocul de a învăța – încă din clasa întâi – communism-free things. Am început să joc fotbal și puțin îmi păsa de țara mea. Mi se părea normal tot ce vedeam, simțeam, auzeam, trăiam. Mi se părea normal.

În timp ce creșteam, observam că lumea e mult mai mare decât mi-o închipuiam eu. Și că din spatele blocului până la școală și înapoi nu e atât de mult de mers pe cât credeam eu. Am început să am grade de comparație în clasa a șasea, când profa de geografie care ținea dinadins să învățăm toate capitalele lumii (voi reveni asupra ei) ne-a dus în excursie la Budapesta. Am văzut atunci că lumea e mare. Și că țara mea e oarecum demodată. Dar tot nu-mi păsa și de-abia așteptam să mă întorc la ai mei.

Apoi, au început turneele de fotbal în afară. Germania, Ungaria, Franța. Țin minte că, înainte de turneul din Limoges, la care eram singura echipă românească, am văzut pe un stâlp steagul României și mi-am imaginat cum e să-ți asculți imnul înainte de meci. Mă imaginam cu lacrimi în ochi, cântând strofă după strofă. Nu a cântat imnul, dar măcar i-am bătut pe bulgari. Și când am pierdut cu francezii, m-am uitat cu rușine spre steagul pe care-l dezamăgisem. Nu știu dacă pare lacrimogen ce zic, dar sunt imagini reale pe care mi le amintesc și acum. Crystal clear.

Tot în aceste turnee am văzut cum arată celelalte țări cu adevărat. În plus, am văzut Pringles, am văzut Toblerone, nume proprii care până atunci nu-mi inspirau nimic. Nu aveam ghete de fotbal și apărători. Pe de o parte pentru că ai mei nu-și permiteau să-mi cumpere, pe de alta pentru că în Bistrița nu existau. Am scăpat cu un cadou de ziua mea venit via o prietenă din Norvegia și cu apărători de tibie cumpărate din Ungaria. Apoi, într-o deplasare în Germania (cu microbuzul arhiplin, normal), mi-am descoperit talentul de GPS. Stăteam nopțile cu harta în mână și încercam să-i explic șoferului unde să schimbe autostrada prin Germania. La un moment dat, din cele 70 de mărci pe care le aveam de spart în deplasarea respectivă, am dat 50 pe o șapcă originală cu Michael Schumacher. Deutsche Vermogensberatung. Nu uit niciodată.

Am mers apoi la liceu, unde am înțeles că Gloria Bistrița e mică. Atunci m-am întâlnit cu Bayern Munchen. Și, atunci când am primit un pix cu Bayern cadou, mi s-a părut că e cel mai tare cadou ever. Ai mei reușeau să-mi pună niște banane și niște portocale sub pom, iar diferența părea colosală.

România îmi oferea din ce în ce mai puțin. Aveam o alocație lunară egală cu mâncarea pe trei zile. Priveam McDoland’s ca pe un restaurant de lux, iar prima dată am mâncat acolo la Cluj. În clasa a zecea. O salată. Nu aveam bani de meniu. La școală, am început să fac ce-mi place. Teatru în trupa orașului, cor la biserica evanghelică, școală la cel mai tare Colegiu Național din oraș, fotbal la vicecampionii naționali de juniori. Nu se pupau una cu alta, dar amestecul e genial. Am cochetat și cu Naționala de juniori, dar am văzut cu ochii mei portbagaje pline. Nu puteam, nu aveam de unde.

După ce s-a terminat liceul, am ales presa. Alesesem, de fapt, presa ȘI fotbalul, dar Bucureștiul m-a învățat că trebuie să vii cu președintele federației de mână pentru a reuși să faci asta aici. Am stat în gazdă la o doamnă de 81 de ani și am făcut armata, lovindu-mă de efectele lăsate de România în trecut asupra oamenilor. La facultate am învățat lucruri interesante, însă mi-a pierit cheful de orice când am văzut că unele lucruri dintr-o școală care ar fi trebuit să fie vârful dezvoltării psihice se agață de lucruri trecute de ceva vreme. Am început să scriu în presa auto după ce am fost la Cațavencu, unde scriam la rubrica România, mici fragmente din neant. Povești despre o Românie scremută.

Apoi mi-am făcut creditul de la bancă. Am fost fericit că mi-am luat casă. Apoi, am observat că Statul român nu te protejează deloc atunci când ești lovit în propria ta țară. Am semnat un contract care conține zeci de clauze abuzive și interzise de legile în vigoare la momentul respectiv. Cum ar fi să dau 30% din fiecare rată sub forma unui comision perceput ilegal. Nu m-ar fi deranjat, știam la ce m-am înhămat încă de la început. Dar băieții cu banii au încercat să mă păcălească. Pe mine și pe alți 70.000 de oameni. Nu știam, nu am studii de specialitate, dar am avut încredere în BNR, care aprobă orice draft de contract din băncile românești. A trebuit să vină Uniunea Europeană cu o lege care să ne deschidă ochii. Lege a cărei transpunere în legislația românească ne apără de tot felul de cretinătăți pe care le poate face banca. Normal, respectiva instituție de credit – căreia îi plătesc lunar, cu sfințenie, toți banii pe care mi i-a cerut vreodată – spune că o doare-n cur de legile românești și că nu le recunoaște. Asta deși o instituție a statului – OPC – spune că banca respectivă îmi datorează niște mii de euro pe care i-am plătit aiurea. Cui îi pasă de Statul român?

E o poveste la fel de lungă ca mine. În 1 decembrie, îi urez României la fel de multe lucruri pe câte drepturi am primit eu până acum aici. Pe câte momente de fericire legate strict de țara asta am avut eu aici. Pentru că nu, prieteni, nu România m-a născut, nu România mă iubește, nu România muncește în fiecare zi până-i crapă capul, nu România îmi oferă acum cele mai frumoase amintiri.

La mulți ani! Să te schimbi.

Mama te-a făcut, mama te omoară cu biserica

La sfârșitul săptămânii trecute mi-am făcut de lucru prin Brașov. Am fost fericitul câștigător al unui weekend la Predeal, dar am devenit nefericitul câștigător când am simțit pe urechile și nervii mei că în vila respectivă mai exista o căștigătoare care a ales să ne facă viața dulce aducându-și la munte întreaga familie, cu trei fete de maxim 3 ani incluse. Am redevenit fericitul câștigător când am ales să plec la Brașov, unde am descoperit un oraș cald și plin de atmosferă proprie burgurilor germane.

În necesara plimbare prin centru am ajuns la Biserica Neagră, unde am ratat vizita pentru că se închisese. Dumnezeu nu doarme, dar își închide magazinele devreme, cum ar veni. Mă rog…

Mi-a atras atenția placa de mai jos, postată pe toate laturile bisericii. Spuneți voi dacă ați văzut o cretinătate mai mare. Ce înțelegi de acolo? Dacă aveam ghinionul de a sta în calea fericirii unui bolovan desprins din biserică, mama era de vină. Corect? Asta ca să nu mai zic că o astfel de avertizare egalează la capitolul tâmpenie semnul de circulație care ne anunță că prin zona respectivă cad pietre. Vorba unui prieten: dacă tot cad pietre, nu ar fi fost mai inteligent să-nchideți dracu’ șoseaua până când securizați zona?

Așa și cu Biserica Neagră. E cel mai important obiectiv turistic din Brașov, dar nu vă apropiați de el, că mamele voastre v-ar putea omorî cu pietre.