După ce a demonstrat că dacă-l pui să alerge în probele individuale nu-l poate bate nimeni nici măcar dacă-l încalți în șlapi cu călcâiul ros, cu șosete din lână și-i atârni o canistră din metal plină cu smoală de fund, Usain Bolt s-a aliniat la startul cursei de ștafetă 4×100 de metri alături de colegii de pahar din Jamaica pentru a rupe în fața lumii toate tratatele și analizele atletice care spuneau că este imposibil ca un sportiv să câștige toate probele de sprint inventate de om la trei ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice. 100 de metri, 200 de metri plus 4×100 de metri? La trei Olimpiade una după alta? Doar dacă-i înfigi în colon un motor cu reacție și-i dai drumul liber pe stadion.
Rio
Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 13: La greutăți ni-i greu
E clar, am înțeles. Și până la urmă, după îndelungi încercări de negocieri cu propriile noastre cerințe și standarde evident îndoite față de realitatea palpabilă din jur, poate că am început să ne asumăm național eșecul de la Rio, cu speranța că viitorul va aduce ceva mai mult aplomb în discipline de care publicul își aduce aminte o dată la patru ani, iar autoritățile o dată la o sută. Rio n-a fost chiar cel mai bun moment al României la Jocurile Olimpice. Am avut ghinion, nu suntem ajutați de autorități, ne-au furat arbitrii, Dumnezeu n-a fost român. Am înțeles.
Doar că uneori ne-o cam facem cu mâna noastră. Și probabil că ar trebui să ne asumăm și asta ca pe un soi de lecție de viață, pentru că dacă eșecurile au vreo virtute, aceea e să ne facă să învățăm cum să procedăm mai departe.
Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 12: Scrisoare cu dinți
Dragul meu,
S-a nimerit să fi fost în comă în ultimii 16 ani și te-ai trezit printr-o minune ieri pe patul de spital fix când asistentele se uitau fascinate la aruncarea ciocanului și la seriile de calificare în semifinale în proba de 800 de metri feminin de la Rio. Cere-le un ceai de valeriană și calmează-te. În primul rând, am o veste bună: Iliescu nu mai e președinte, dar la cum merg lucrurile probabil că va fi ultimul care va stinge lumina în țara asta. În al doilea rând, am o veste proastă: Gabriela Szabo nu mai aleargă pentru noi la atletism, iar cei care au venit după ea nu au reușit să se atingă nici măcar de mirosul performanțelor ei. Citeşte în continuare
Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 8: Poză de pus în opt rame cu cârmaci
După câteva zile în care ne-am lovit de Olimpiadă ca insectele de bara mașinii încercând să analizăm motivele pentru care un stat care zbura atât de relaxat când vine vorba de sport a fost strivit pe neașteptate de apariția camionului cu sportivi din toată lumea care participă la conflagrația cu tente pacifiste de la Rio, sportivii români au pus până la urmă vagonul pe șine și se chinuie să-l împingă chiar dacă majoritatea sunt nevoiți să dea la lopată pentru a scoate noroiul care stă să se reverse peste bord în disciplina fiecăruia. Iar după ce în zilele trecute mocănița a început să turuie la scrimă, la tenis și la haltere, ieri s-a oprit în halta de la canotaj, acolo unde echipajul feminin de 8 rame cu cârmaci a reușit să dezghețe în sfârșit parbrizul și la această disciplină.
Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 7: Horia Unirii
Suntem un popor al cărui comportament ar trebui analizat ceva mai adânc la lecțiile de psihologie ale universităților de profil din toată lumea. După ce acum două zile eram orfani de medalii și am fi decis cu majoritate cruntă la un eventual referendum să ne vindem Delta și o bucată de Bărăgan doar-doar n-om termina Jocurile Olimpice de la Rio fără glorie, aurul fetelor de la scrimă ne-a transformat – absolut normal – în bombe emoționale. Problema e că în mecanismele neuronale românești există câteva scurtături anormale care ne trec de la bucurie la pretenții în timp record. Pentru mulți dintre conaționali, orice medalie care apare de acum în prim-plan și care are o valoare mai mică decât aurul la casele de amanet – singurul criteriu de identificare a valorii în viziunea acestora – este o demonstrație a faptului că sportivii care tocmai au luat argint, pierzând o finală Olimpică, au dovedit că “sunt terminați” și că merită pe alocuri critici contondente vecine cu oprobriul public. Noroc că nu mai trăim pe vremea inchiziției, că-i așteptau la aeroport să le bage metale sub unghii.
Rio 2016, faza pe canapea. Ziua 4: Tenis de rasă
Cu o vitrină de rezultate în care se aude ecoul ca-n salina Turda, delegația România pare până acum la Jocurile Olimpice de la Rio un pui de câine aflat în adăpost care ar sări în brațele oricui e-n măsură să-i promită măcar speranțe la o medalie. Am analizat deja în articolul de ieri cauzele și efectele prăpastiei în care am ajuns, nu mai insist asupra modului crunt în care încercăm să urcăm din nou pe stânci agățându-ne cu unghiile tocite. Cert este că există și o parte bună în deflația de rezultate de la Rio: am ajuns să apreciem până la lacrimi fiecare sportiv care-și aruncă în joc ultimele bucăți de atrii și ventricule pentru a ajunge aproape de podiumul olimpic. Atunci când zaci în derivă cu burta-n sus de ceva vreme într-o mare de culoare incertă, fiecare sticlă care plutește îți dă speranțe că va conține biletul tău spre civilizație.