UEFA Champions League, faza pe gazon. Finala. Bayern München – PSG: 1-0: Neuer say Never

Scriem cronici sărite de pe fix ale meciurilor de Champions League de patru sezoane. De fiecare dată, fără excepție, începem sezonul îngrijorați. Om avea pe cine să luăm la șiret dacă echipele românești nu joacă în grupe? Om avea subiecte pentru vreo 40 de texte tâmpite pe sezon? Or fi lucruri care nu s-au întâmplat între atâtea întâmplate și povestite deja, cum ar fi o pauză de 3 luni între optimi și sferturi sau o finală fără spectatori? S-o retrage Federer anul ăsta?

Pardon, asta e dincolo.

Totuși, de fiecare dată, fără excepție, ajungem la finalul sezonului cu textele pline de zeamă și de întâmplări care ne fac să rămânem chit după o grămadă de zile în care am căutat să vă oferim motive de zâmbete în texte scrise la ore orice alt om normal la cap rupe patul. Am găsit motive de râs în orice tâmpenie, oricât de serioasă a fost, și am căutat să vă aducem aminte mereu că, deși scriem despre jucători care costă pe alocuri sute de milioane de euro, continuăm să scriem despre ceea ce în esență rămâne o joacă. Un joc cu mingea. Indiferent de câtă pasiune pui în echipa căreia-i porți sigla tatuată pe braț (o s-o modifice în curând oricum, felicitări) și indiferent dacă-ți place campionatul din Anglia, Spania, Italia, Germania, Franța sau dacă ai fetișuri cu prăjelile din Liga 1, am ținut întotdeauna să păstrăm aceeași distanță față de lucrurile serioase și să abordăm situația frontal cu sorcova.

Și probabil că de-aia ne și adună prietenii noștri de la Nissan în jurul focului de vreo patru ani în fiecare seară de Champions League: băieții joacă fotbal seara, noi scriem noaptea, voi râdeți dimineața și cumpărați noul Juke după-amiaza. O situație win-win-win din care toată lumea câștigă, dar mai ales Neymar.

Embed from Getty Images

Dar niciun an, absolut niciun an nu a fost ca ăsta. Și, înainte să ne bucurăm de cronica finalei, dați-ne voie să ne bucurăm de lucrurile simple ale vieții. Cum ar fi faptul că finala Champions League din acest an a avut până la urmă loc. De altfel, meciul ăsta și textul ăsta sunt primele dovezi palpabile că omenirea începe să bată coronavirusul. Dacă acum cinci luni mi-ai fi spus că sezonul ăsta al competiției va avea o finală, aș fi râs cu un ochi și-aș fi bătut trei cuie cu celălalt. Iată-ne însă astăzi în fața faptului împlinit și cu o singură întrebare în brațe: câți spectatori pe metru pătrat credeți că va avea în tribune finala de anul viitor? Nici nu mai contează cine-o va juca: cât timp tribunele vor fi pline într-o anume seară de mai 2021, considerăm că toată lumea iese câștigată din treaba asta. Cu excepția lui Cristiano Ronaldo, care a intrat într-un cerc vicios crunt: de când nu mai iese golgheter este mereu trist, iar cum tristețea chelește, devine și mai trist pe măsură ce trece timpul. Râdem noi, dar ne place spiritul de luptă al lui Cristi, care ar urla la bec în demisolul casei din Madeira chiar și dacă ar rămâne ultimul om de pe Terra după Apocalipsă. În primul rând pentru că pătrățelele nu au niciun rost dacă nu le vede nimeni, în al doilea rând pentru că n-ar avea cine să-i mai acorde Balonul de Aur.

Ziceți ce vreți, e clar că suntem o generație de sacrificiu pe care fantoma lui Cristiano o va urmări pentru totdeauna în ziua finalei Champions League. La fel cum pe cei de la Bayern îi va urmări fantoma lui Solskjaer indiferent dacă Solskjaer este sau nu pe teren. La fel cum pe cei de la Milan îi deranjează noapte de noapte fantoma unui cormoran. La fel cum pe Salah îl trântește la sol fantoma lui Sergio Ramos. La fel cum pe Mbappé îl va pălmui o perioadă, noaptea-n somn, un lungan cu crose în loc de picioare. Champions League e jumătate fotbal, jumătate sequel pentru Ghostbusters.

Aceste cronici ți-au fost oferite de Nissan

Dar să revenim la subiectul acestei seri, superbul meci dintre Bayern München și Paris Saint Germain. Nu mai intrăm în detalii legate de drumul fiecărei echipe până-n finală – am scris destul despre asta din toamna lui 2019 încoace, puneți și voi mâna pe carte – cert e că partida asta a părut încă dinainte de intrarea jucătorilor pe teren un fel de meci între selecționata claselor de uman și cea a claselor de real. Pe de o parte am avut sfânta treime a cracilor, simpozionul de poezie organizat de Mbappé, Neymar și di Maria, pe de altă parte mitraliera bavareză de goluri care în sezonul ăsta a transformat toate echipele ce au avut ghinionul de a se încolăci pe lângă nemți în rânduri de Excel. Victorii pe linie, ca Iolanda Balaș-Söter pe vremuri.

Nu trecem la acțiune fără să salutăm prezența singurului român din finala asta. Ovidiu Hațegan a fost rezerva echipei italiene de arbitri care a fluierat finala asta și a putut fi văzut tot meciul pe margine, acolo unde s-a simțit excepțional având în vedere faptul că pe nicuna dintre bănci nu a stat Dan Petrescu. De altfel, Hațegan a prins mega pont la partida asta: a fost unul dintre puținii oameni care au văzut finala pe stadion și a prins cea mai bună poziție dintre arbitrii meciului, pentru că a fost singurul care nu a putut să greșească. Mai ales că nici nu-i tocmai confortabil să fii arbitru într-un meci în care trebuie să alergi după d-alde Kylian Mbappé și Alphonso Davies.

Embed from Getty Images

În rest, înaintea finalei am fost asaltați de statistici care mai de care mai colorate: de exemplu, era a patra finală de UCL a lui Thomas Müller, care l-a egalat astfel pe Kroos în vârful absolut al germanilor finaliști, iar Tuchel, antrenorul francezilor, adunase în carieră 8 meciuri pierdute contra celor de la Bayern. Deci era clar că, dacă nu-i bate cu Mbappé și Neymar în echipă, nu-i va bate niciodată decât dacă se duce antrenor la München și-i boicotează din interior. Apropo de Neymar, era prima șansă a brazilianului de a-și lua revanșa în fața semi-Naționalei Germaniei după semifinala aia din 2014, unul dintre puținele meciuri în care Neymar nu a fost nevoit să simuleze o accidentare ca să-l credem pe cuvânt ca lipsește motivat.

În primele 10 minute ale meciului, PSG nu a călcat în jumătatea de teren a nemților. Nimic îngrijorător, însă: nici Bayern nu a atacat frontal poarta adversarilor, chit că măcar a văzut-o. Dar părea că germanii au găsit soluția simplă pentru a înăbuși carnavalul din atacul parizienilor: dacă nu le dai mingea, n-au cum să-ți dea gol.

Embed from Getty Images

Izolarea n-a mai ținut mult: după două șuturi leșinate ale lui Mbappé, Neymar a fost la un Neuer distanță de a marca în minutul 18. Omul a scăpat singur pe partea stângă cu portarul german, dar Neuer a ridicat capacul de pe ciorbă fix înainte să dea cocoșul pe foc.

Dincolo, Lewandowski a luat bara la palme cu un șut mai degrabă împins decât pleznit, demonstrându-ne din nou că o parte însemnată din farmecul unui atacant cu pedigree e faptul că nimerește poarta chiar și atunci când trage prost. Ca premiantul clasei care lua 10 la teză chiar și dacă plângea după examen că n-a știut și n-a scris nimic. Îl știți cu toții.

După ce di Maria a tras cu dreptul după berze la o fază în care avea toate premisele să ne demonstreze că aplecarea spre stânga e doar un moft, PSG primea o veste proastă din apărare: Boateng, singurul om al nemților cu șanse să dea erori de programare, părăsea terenul în cârca medicului. În locul lui Boateng a intrat Niklas Süle, un tip cât o cisternă pe care tricoul stă larg, ca-n anii ’80, de parcă îmbracă un șifonier.

Embed from Getty Images

Sunt convins că dacă ați completa integrame și v-ar pica definiția “Portar cu 3 titluri în Champions League, 5 litere, începe cu N”, ați scrie ca proștii Neuer, uitând de regele Keylor. El nu uită, chit că băiatul ăla liniștit cu față de olimpic la biologie de pe vremea Realului și-a vopsit părul ca să se asorteze cu un vestiar în care frizeria trebuie să fie o cameră cel puțin la fel de mare precum dușurile. Dar să știți că apără la fel de bine și-l ajută în continuare pe Cristiano Ronaldo să rămână în istorie: deși îi lipseau două goluri lui Lewandowski ca să egaleze recordul de goluri într-un sezon de UCL (17), Navas l-a ținut om la om pe polonez și i-a dat destule șanse să primească blesteme pline de consoane poloneze imposibile în următoarele săptămâni.

Embed from Getty Images

Prima repriză s-a terminat 0-0, dar asta și pentru că Mbappé s-a transformat în finala asta din cuțit santoku în brișcă tocită: n-a reușit să-l păcălească pe Neuer nici măcar când Alaba le-a pasat francezilor de la sine putere în careu. Egalitate, deci, deși o numărătoare paralelă ne oferea imaginea unei dominații masive a parizienilor: 4-1 pentru PSG la craci.

Neymar s-a declarat fericit de situația asta și le-a pus ceterașii colegilor la pauză, iar senzația mea a fost că discuția tactică din vestiarul lui PSG a degenerat, parizienii intrând în teren după pauză abia prin minutul 65. Până atunci, Bayern a luat mingea la subsuoară și a pasat pe semicerc până când a găsit gaura din Matrix.

Era prin minutul 59 când Kimmich, unul dintre nemții-definiție care muncește până iese profit fără să iasă neapărat în evidență la contabilitate, a aruncat o centrare fabuloasă peste toată apărarea adversă, iar Kingsley Coman, fost jucător al parizienilor la răsăritul carierei, a băgat căpița-n minge și-a plasat-o pe colțul lung, așa cum așezi pepenele cu mâna-n frigider fix acolo unde-i raftul gol. O fază aproape matematică, desenată pe hârtie de calc, care urma să decidă rezultatul meciului și al sezonului de UEFA Champions League.

Embed from Getty Images

Deși atinseseră mingea abia de vreo 10 ori până atunci în a doua repriză, parizienii au părut că nu înțeleg metafora din golul german și au continuat să joace obosit, încâlcit, fără semne că din amestecul individual de valoare incontestabilă va ieși vreodată o vopsea de culoare decentă. Spre finalul meciului au mai avut două ocazii, cea mai importantă fiind cea în care Marquinhos s-a trezit degeaba față-n față cu Neuer. Un Neuer din nou imens, care și-a metamorfozat și-n seara finalei membrele corpului în fărașe cu care a transformat în praf toate șuturile adversarilor.

Embed from Getty Images

Spre finalul meciului am văzut din nou că ar fi ideal ca momentele în care echipa ta trebuie să țină de rezultat să te prindă cu buletin german. Deși Parisul a prins convulsii spre final și s-a zbătut ca-n filmele cu exorcizări, Bayern a păstrat distanța și a calmat fiecare corniță care dădea semne că răsare în creștetul adversarilor. Iar fluierul final al arbitrului Orsato i-a găsit pe germani făcând ce știe industria lor cel mai bine: ridicând metalul la rang de trofeu.

Dincolo, Mbappé s-a prins în sfârșit, la margine de mustață mijită, că Neymar îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă. Spre deosebire de Zidane, care e gata să mizeze pe alb că fratele Kylian mai prinde câteva finale de UCL până se va lăsa de meserie. Cât despre PSG, echipa franceză se consolează cu faptul că măcar nu și-a pus suporterii pe drumuri degeaba. Oricum, puteau să ne-ntrebe înainte de sezonul ăsta nebun și le spuneam ce știam deja din bătrâni și de la Manchester City: banii n-aduc fericirea.

Să ne recitim cu bine.

Embed from Getty Images Embed from Getty Images Embed from Getty Images

Aceste cronici ți-au fost oferite de Nissan

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.