RB Leipzig – Tottenham 3-0

José Ruinho

V-ați întrebat în ultima vreme de ce ne place fotbalul așa mult? Că nu cred că-i pentru că avem ocazia unică să vedem marile meciuri Leipzig – Tottenham și Valencia – Atalanta într-o seară de Champions League. Și nici pentru șansa vieții de a urmări la lucru Naționala României cu Gicu Grozav și Alin Toșca titulari.

Ne place că e un joc liber și, cu toate bubele lui, în ultimă instanță un joc corect, în care cel mai bun chiar merită să câștige. Și vă expun, pentru exemplificare, curiosul caz José.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nissan

RB LEIPZIG – TOTTENHAM 3-0

De pe poziția mea de fan Craiova care s-a bucurat că a venit Pițurcă doar ca să se bucure c-a și plecat trei luni mai târziu, cred că pot să înțeleg și drama lui Mourinho. La fel ca Piți, José pare genul a cărui aroganță și autosuficiență se combină în mod periculos cu un debut de carieră foarte bun. Îmi amintește de colegul meu de școală primară A.D., care a crezut că dacă a învățat să deseneze frumos literele și bastonașele în primele etape din sezonul regulat al clasei întâi, atunci gata, va ști cât de curând să rezolve și integrale, și să-ți explice pe scurt teoria relativității. Când colo, A.D., săracul, a rămas repetent într-a treia.

Embed from Getty Images

Așa și Mou: de vreo 10 ani încoace, de când a început să-i chinuie pe ăia de la Madrid, portughezul cândva premiant la grădiniță pare depășit de teze și examene mai serioase, care s-au tradus prin evoluția rapidă a acestui sport pe care-l iubim noi. Au urmat chixurile cu cântec de la Chelsea și United, iar faptul că ăștia de la Tottenham s-au încăpățânat și ei să-i ofere un loc de muncă mi se pare cel mai grav caz de lovire a iepei decedate cu piciorul, în mod frenetic. De când a venit maestrul defensivei la Spurs, Tottenham a primit, în medie, aproape două goluri pe meci. În Premier League cel puțin, mai multe a luat doar Aston Villa, în același număr de etape, semn că a ruginit grav autocarul ăla și-l parchează degeaba pe șase metri, că scapă goluri pe la toate tablele.

Embed from Getty Images

Practic, calitatea de joc corect pe care-o are fotbalul i-a făcut pe tocilarii ambițioși ca Julian Nagelsmann (32 de ani are băiatul ăsta, și a jucat doar până la 20) să-i depășească ușor pe dinozaurii mulțumiți de sine gen José. Aș fi tentat să spun că Nagelsmann i-a dat cu terenul în cap în ambele manșe cu Leipzig, dar imediat mă gândesc că spun prea puțin emițând jumătatea asta de adevăr. Mai degrabă a udat intenționat terenul ca să-l facă mai greu, după care l-a făcut sul și l-a altoit în mod repetat pe Jose cu ruloul astfel creat.

Iată echipa care a dat 4 și a luat 0 de la vicecampioana Europei: Gulacsi, Klostermann, Upamecano, Halstengerg, Mukiele, Laimer, Sabitzer, Angelino, Nkunku, Schick, Werner. Chiar dacă după nume nu ne spun prea multe, Angelino a reușit de unul singur aseară (ăsta e un fundaș împrumutat pentru că freca banca la City) să pară un fel de Roberto Carlos în vremurile de glorie și mușchi. Cât despre Sabitzer, jucător de fotbal care înainte de RB făcuse carieră la Admira Wacker, ce să mai zicem? Omul a dat două în stilul vărului de la oraș Ronaldo, doar că austriacul nostru e mijlocaș și de obicei cară pepeni cu Papucul printre careuri.

Embed from Getty Images

VALENCIA – ATALANTA: 3-4

”Cât a fost?”, îl întreba bunicu’ pe tata,când știa că ne întorceam la prânz de la stadion (că Motru juca la matineu, deh). ”Trei la patru ca la teatru”, zicea ăl’ bătrân, dacă atât fusese. Sanchi, adică la teatru se mai văd blaturi de alea în care se marchează atâtea goluri (sau, mă rog, la teatru și la pariuri). Dacă ne gândim că în București s-au închis teatrele și mai aducem în discuție și tăcerea adâncă de pe Mestalla, paralela cu teatrul devine chiar fatidică, dacă nu cumva ușor impertinentă.

Fotbalul fără suporteri e trist chiar și atunci când se marchează șapte goluri. De fapt, mai ales atunci. Cum să-i explicăm noi fratelui Josip Iličić că s-a bucurat ca nebunul către niște scaune goale după ce tocmai dăduse patru goluri într-un meci eliminatoriu de Champions League? E ca și când prietenul Meșter s-ar reapuca acum de tenis și ar prinde ca prin minune un sfert de finală la Roland Garros, dar ăia l-ar pune să joace pe terenul din spatele unei școli din Paris, din cauza unei amenințări cu bombă pe Chatrier. Pur și simplu nu-i corect: Ilicic ar trebui lăsat să se bucure virtual cu suporterii cu care să se întâlnească în VR sau ceva. Măcar atât.

Embed from Getty Images

Și-apropo de outsideri și de vechea mea dragoste pentru ei, despre care am scris și la meciurile tur: victoria asta frumoasă cu 8-4 la general a fost, pentru mine, cea mai frumoasă înfrângere a Coronavirusului ăstuia de rahat în condițiile în care Lombardia (cu Bergamo cu tot) fiind este una dintre regiunile cele mai afectate.

Nu se știe dacă Atalanta își va putea juca în Italia sfertul de finală pe care și l-au obținut pe merit. De fapt, nu prea se știe dacă se va juca deloc. Ce știm sigur însă este că fotbalul rămâne cel mai frumos sport de pe planetă: cel care le face de atâta vreme cunoștință copiilor din toată lumea cu concepte folositoare ca dreptatea, egalitatea și meritocrația. Cel puțin de fiecare dată când pierde Mourinho.

P.S. Simt că Atalanta și Leipzig pot să devină în sezonul ăsta, măcar pentru cei mai naivi și mai romantici dintre noi, acei supereroi improbabili născuți dintre oamenii simpli pe care îi iubeam în copilărie.

Embed from Getty Images

Aceste cronici îți sunt oferite de Nissan

Despre Andrei nu se știu foarte multe lucruri, însă este cert că e atât de pasionat de fotbal, încât legenda spune că și-a trăit jumătate din viață în mașină, pe drumurile dintre stadioanele din țară și nu numai. Ultima dată a fost văzut în fața televizorului, așteptând cu interes momentul în care nu va mai avea cum să ia peste picior fotbalul de la noi.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.