Nu obişnuiesc să urmăresc cu atenţie chinuită numărul urmăritorilor mei de pe Twitter. Mi se pare oricum un mediu foarte puţin eficient din punctul de vedere al mesajului, pentru că răspunsul este mult mai slab în comparaţie cu cel de pe Facebook, de exemplu. E normal, perisabilitatea mesajelor este principalul cui în creier pe care-l are Twitter. Tocmai de aceea, unora le place să se repete. Şi tocmai de aceea, unele mesaje au un răspuns mai bun la a doua, a treia, a patra încercare. Depinde cum, când, unde, în ce stare îi găseşti pe urmăritorii tăi. Dar nu despre asta e vorba aici.
Astăzi am ajuns la urmăritorul 666, iar cei cu privire ageră au observat asta şi mi-au comunicat. A urmat o întrebare interesantă, care mi-a dat de gândit: dacă scrii zilnic 10-20 de tweet-uri, te vor urmări mai mulţi? Nu, nu mi-a dat de gândit în ceea ce priveşte răspunsul concret punctual la ea (e oarecum logic să fie aşa în twitting-ul de masă), ci la logica şi la balanţa urmăriţi/urmăritori.
Personal, faptul că mă urmăresc 10, 100, 1000, 60.000 de oameni nu contează atât cât mă interesează ca cei pe care-i urmăresc eu să fie relevanţi pentru ce caut. Pentru mine, balanţa e îndreptată clar, acut, înspre urmăriţi.
Nu dau pentru nimic în lume un urmărit pe un urmăritor. Nici unul la zece. Unul la o sută? Poate da. Dar să-l aleg eu.
Probabil că motivul rezidă în faptul că privesc toată povestea asta, tot raportul ăsta, prin ochii unui jurnalist. Şi nu văd urmăriţi şi urmăritori, ci surse şi cititori.
La voi cum e raportul? Unde e limita pentru care v-aţi da un urmărit important pentru urmăritori?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
