US Open 2020, faza pe rever. Semifinale. Viktoria Azarenka – Serena Williams 1-6, 6-3, 6-3: Insuficiență serenală

Când ne-o fi să ne trezim din visul ăsta lung în care ne plimbă cu mănuși în mâini, mască pe față și dezinfectant în suflete, ar trebui să ne așezăm în fața monitoarelor și să căutăm pe site-urile care trăiesc din reclame la creme pentru acneea pisicilor semnificația lucrurilor pe care le-am văzut în lumea somnului.

Ce-ar trebui să înțelegem din faptul că, într-o zi a cărei maximum de cumplită perspectivă era lansarea unei noi piese The Motans, ne-am trezit fără sport? Iar ulterior, când credeam că s-a terminat cu răul, am primit sport că măsură și restricții, obiectele iubirii ne-au fost izolate în bule de tot felul. Și în cel mai fericit din cazurile nefericite am putut căsca ochii la felul în care mama tenisului și mătușa bielorusă își cară puncte și fulgere într-un beci pustiu și golit de murăturile scandalagii.

Sentimentul e că meciul Serenei cu Azarenka a însemnat mai mult decât scorul final. La urma urmei e 2020, așa încât să ne așteptăm la orice după partida terminată cu noi în fața ecranelor și fetele cu ochii-n reluarea Hawkeye-ului. Ce știm totuși fără să fie nevoie de vreo numărare a voturilor din diaspora e că încălzirea pentru cronica primelor semifinale e pe sfârșite, așa că urcați fiecare în modelul Porsche pe care îl preferați, puneți contactul și avântați-vă cu ochii-n peisajul de cuvinte pe care ultimele patru jucătoare rămase la US Open vi l-au pricinuit. Dacă ceva nu vă convine, vorbiți cu ele, că nu noi am jucat.

Cronicile de Grand Slam îți sunt oferite de Porsche:

Viktoria Azarenka – Serena Williams: 1-6, 6-3, 6-3

Serena a arătat la turneul ăsta că ar face orice pentru a ne câștiga admirația nouă, românilor. Acești experți în tăvăleală de la distanță cu sportivi la care altfel se închină la victorii și retragere. Williams nu a mai trimis prematur la aeroport nici o posesoare de pașaport românesc și, în plus, și-a strâns părul pe modelul lui Naomi Osaka, așa încât să fie măcar atât de simpatică. Sau antipatică, după caz. Greu totuși de reușit asta când în tribune îl ai pe Muratoglou, un individ care te face să regreți că Serena nu își plimbă pe la turnee ficusul preferat.

Dar cine i-a băgat în chiftele Serenei microfonul ăla așa încât să-i auzim fiecare frână și accelerație a făcut o mare greșeală. Pentru că în ciuda impresiei că Serena are radiatoarele înfundate cu câlți, realitatea a fost undeva în cealaltă parte: Serena mesteca jăratec și expectora aburi nucleari încă de la primele mingi jucate în semifinala cu Azarenka.

Cu Naomi Osaka la meci, îmbrăcată festiv într-un maiou vintage al lui Kobe Bryant, Serena și Vika se întâlneau pentru a 11-a oară la un Grand Slam, toate meciurile precedente fiind pentru Azarenka echivalente cu niște testări Covid pozitive. Cu mențiunea că virusul nu a putut fi extirpat din corp niciodată.

Erau 10 înfrângeri pentru Vika și un scor general de 19-4. Doar că de la ultimul lor meci din martie 2019, de la Indian Wells, lumea se mai schimbase. Sau, dacă nu se schimbase, măcar dispăruse din arene. Chestie care, oricât de cinic ar suna, dă meciurilor un aer crud, foarte puțin revoltător: auzi fiecare mârâit suflat din teren, gloanțele se împart cu un ritm mai bun chiar și când se trage în orb, pentru că dispar momentele în care se stă după întârziații veniți de la cozile de hotdogi, iar paranghelia pare cu adevărat de fericitul cuplu din teren. Meciurile devin un soi de nunți în care mirele și mireasa chiar contează, iar unica obligație le e dansul.

Când credeam noi și Serena că începuse primul set, Azarenka încă mai regla din ciocan rotițele care permit pornirea din pantă, chestie care a cam durat un set întreg. Diferența dintre 0-0 și 6-1 pentru Serena a fost de doar 35 de minute, timp în care Azarenka măcar a apucat să se enerveze și să înțeleagă faptul că mama lor e în gospodărie, gardurile au căzut și parterul e trecut deja pe numele invadatorilor. „It’s a fucking shit” nu reprezintă rodul unei analize stilistice și gramaticale a primului set, ci felul în care Azarenka și evaluat prezența pe teren, sugerându-ne și nouă, celor aflați între somn și hibernare post turneu, ce ar fi de înțeles din prima parte a meciului.

Dar vedeți voi, dragii moșului abia treziți, chiar și când pierzi există mai multe școli de gândire pe tema asta: facem abstracție de jucătoarele care-și pierd cariera la păcănele după un Grand Slam câștigat cu blesteme danubiano-pontice în fundal, pentru că atunci când lași la poartă un set, sfatul medicului legist este ca măcar să ai grijă să o faci rapid, fără să îți ții spatele prins în ușă, fără schelălăieli și fără să fii trecut pe ceas mai mult decât ți-ar lua să închei o încălzire făcută la mișto.

Setul al doilea sau, așa cum îl știa Azarenka, „primul pe care nu îl mai pot pierde”, a început cu mult mai multe vești bune de la jocul bielorusei. În primul rând, acesta a apărut. Serviciul a început să se poarte ca un puștan scăpat la facultate, adică să intre și să nu îl mai vezi dup-aia cu anii, iar retururile au încetat și ele să arate de parcă Aza ar fi avut boală pe mingi.

Aza a început ușor, ușor să prindă tracțiune sub roțile care au mai dus-o de-a lungul timpului către două turnee de Grand Slam, iar meciul s-a transformat rapid într-un fel de Nations League la strigături, cu lovituri ca ale mafiei anilor ’20 și puncte mai istovitoare decât culesul de cartofi pe tocuri.

La 4-3 pentru Aza, ne-a trezit claxonul unui punct de 21 de lovituri, urmat de un car alegoric compus preponderent din lovituri atât de exhibiționiste încât nu ai avea tupeul să le prezinți părinților.

Cu două breakuri pentru Viktoria, la care mai visau doar rudele ei de sânge, meciul a ajuns într-un decisiv în care Serena a decis că toată lumea trebuie să primească o șansă de afirmare, după ce power nap-ul ei se soldase deja cu trezirea adversarei. La o minge care nu spunea nimic și se comporta ca orice candidat la alegerile locale din România, Serena s-a așezat în unghi de 90 de grade. Și datorită microfonului care i-a fost montat între molari, am putut să-i evaluăm pulsul, dar și să înțelegem că Serena e accidentată.

După vizita la medic și echivalentul în fașă elastică a două sectoare de autostradă cu trei benzi, Serena s-a întors pe teren doar pentru a continua să ne ajute să ne reamintim că Azarenka era, înainte de lăuzia din 2017, cea mai bună jucătoare la retur din circuit și că pe tura ei nu zburau așii ca prin spațiul aerian al nimănui. Ca să fie ciudățenia completă, meciul și-a aflat sfârșitul cu lumină de la hawkeye.

Și bravo vouă că sunteți mai deștepți și nu vă puneți problema dacă așa o fi arătat sau nu ultimul meci din era Serena.

Naomi Osaka – Jennifer Brady: 7-6(1), 3-6, 6-3

Pentru meciul ăsta, Arena Arthur Ashe ar fi putut fi subînchiriată în cazul în care un grup de yoghini ar fi dorit să își facă procesiunea de seară, la o ceremonie de ceai relaxată și o meditație cu sunet de greieri marocani pe fundal. Meciul Osaka – Brady nu ar fi deranjat foarte mult și e bine că astea mici au fost cuminți până la venirea acasă a mămicilor.

Cu serviciile învățate pe de rost și ghiozdanul ticsit de rigle și echere cu care să calculeze precis fiecare unghi de lovitură, Naomi și Jenny au dus primul set către culmi are producție de ștachii și servicii fie nereturnabile, fie returnabile doar ca să nu dea rugina în racordaj și să mai fie muiat nițel pentru o eventuală finală.

Apropo de Brady. La echipamentul lui Naomi ne uităm și ne rugăm să nu o fi inspirat „Trei culori cunosc pe lume”, la Bianca Andreescu sperăm să respecte tradițiile și să își facă shake-urile energizante cu zer îndoit cu pălincă, iar despre Serena știm că ne e neam pentru că ea e mama tenisului. Ei bine, întreaga definiție a lui Jennifer Brady derivă dintr-un sat marțian către care România nu are linie directă de microbuz. Asta pentru că Jen e produsul sportului universitar, adică o zonă în care noi avem treabă cât are femeia de serviciu de la NASA cu robotul Curiosity: intrăm uneori când e de dat cu mătura, dar ieșim repede pentru că sunt enervanți ăia cu cifrele și foile lor pline de litere ciudate.

Ca idee, sportul universitar poate funcționa (și o face) mai bine decât orice sistem de juniorat în care copiii se plimbă pe banii un părinții aflați în pre-faliment, iar la final nu trebuie să regrete anii făcuți pe drum. Ani în care, în cel mai bun caz, au pus gheara pe o diplomă plastifiată în mall și ștampilată de o facultate de educație fizică și sport a cărei cantină servea la prânz crenvurști și gogoși tăvălite în zahăr pudră. Se știu ele, că toate sunt așa.

Lui Brady i-a ieșit. Și a ajuns de pe băncile școlii direct în top 50, cu o scară în spate pe care se va cățăra bine de tot până la înălțimea celorlalte fete pentru care mai întâi a fost riscul, apoi tenisul și naiba știe când – dacă o mai fi timp – educația.

Revenind însă la semifinală, că e târziu și imediat vi se termină ora petrecută între Pasajul Muncii și Pasajul Unirii, Brady a început atât de tare, încât în game-ul al doilea i s-au rupt șireturile la pantofi. Aviz sponsorilor tehnici: fata asta e americancă, joacă de își duce adversarele către apoplexie, dar o lasă anvelopele în mijlocul drumului către finală. Nu se face.

Primul set s-a aflat în zodia unui echilibru atât de ridicat, încât am fost sigur de tiebreak. N-am pariat pe asta, eroarea mea. În tiebreak și-a găsit Brady să scape volanul două secunde, așa că setul a luat-o ață către prăpastie și s-a oprit în buza hăului doar ca să arunce la vale un sec 7-1 pentru Osaka.

Brady a rămas la pândă ca un veritabil echipaj de poliție rurală care a primit primul aparat radar și a tras pe dreapta avântul lui Osaka la o șansă de break care nu doar că a fost singura, dar a părut și divorțată cu acte din restul jocului. Brady a luat-o sub aripa protectoare, moment în care mi-am permis să constat că, timp de două seturi întregi, Naomi nici nu a ratat, dar nici nu a avut de unde să rateze oportunități de desprindere din proximitatea colegei Brady.

În mod natural, ne-am încolonat către un decisiv în care Naomi a reluat cele mai frumoase obiceiuri cu care s-a ales în perioada de pauză: răbdarea și o siguranță care te duce cu gândul la felul inconștient dar totuși înduioșător în care șoferii de autobuz schimbă benzile pentru că așa își simt ei dreptul la prioritate. Doar că pe Osaka nu îți vine să o duci de cozoroc în curtea bunicilor, ci să o lauzi pentru noile aptitudini dobândite. Și să speri că le uită până la un eventual meci cu una dintre fetele care poartă pe bune tricolorul pe echipament.

Sigur că deznodământul putea fi ceva mai clar dacă vă spuneam că Osaka nu mai pierduse niciodată într-o semifinală de Grand Slam, dar poate vi s-ar fi părut că 2-0 este un scor periculos. Chiar și-așa, Naomi merge în finala de sâmbătă cu Azarenka, unde vă aștept și eu din nou cu cafele, click-uri și Macanuri.

De servit la US Open în semifinale (în noaptea de vineri spre sâmbătă)

P. Carreno Busta – A. Zverev
D. Thiem – D. Medvedev

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.