Euro 2016, faza pe fotoliu. România-Albania: Tătărușinos

De undeva din atmosfera care a acoperit meciul cu Albania ni s-a dat de înțeles că totul e sub control în sânul sterp al Naționalei și că, după ce ne-am luptat ca eroii în primele două partide, totul depinde numai de noi. Fără ca cineva, oricine, să definească foarte clar ce înseamnă “totul”. Oricum, problema e că, dacă ar fi să alegem între a miza pe rezultate care ne fac să depindem de noi și a depinde de alții, am prefera să ne facă alții treaba, pe cât posibil fără să ne ceară înapoi nimic.

Una peste alta, România-Albania a fost un meci atât de interesant pentru televiziunile europene, încât faptul că s-a jucat la aceeași oră cu cealaltă partidă decisivă din grupă, Franța-Elveția, i-a făcut pe deținătorii drepturilor de televizare să arunce duelul nostru pe canalele de rezervă, între o oală din fontă vândută prin teleshopping și viața și opera macacului Dumoga-Bone. Și, așa cum vom vedea încă din prima repriză și ne vom lămuri în a doua, nici măcar n-a fost o mișcare proastă pentru noi în condițiile în care cu cât ne-a văzut mai puțină lume, cu atât ne-am făcut mai puțin de coajă prin țările care se uită la Euro.

România a început cu Stanciu în teren, al 78-lea urmaș al lui Hagi care moștenește doar culoarea de pe tricou, decarul nostru nefiind în echipă în meciul trecut din cauza faptului că, spunea Iordănescu, “a simțit o presiune mare”. Ceea ce ne dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că ai noștri s-au dus la Europene ca la o plimbare pe Retezat, având probabil impresia că adversarii vin la o astfel de competiție pentru a le face băieților lui Tata Șuiu masaj și pentru a le așeza felii de castravete pe ochi, ca la spa.

Meciul a început atipic, cu ai noștri în posesie și cu albanezii așezați ca folia de nailon deasupra propriului careu. Antrenați însă exclusiv pentru contraatac în secole întregi de funduri îndesate în poartă, tricopații s-au simțit ușor timorați în noua postură și au rămas cu șnurul în mână. Rezultatul: primele atacuri poziționale din istoria fotbalului în care mijlocașii aruncau mingea la bătaie în careu, deși în fața lor nu stătea nimeni. Reflexe pavloviene venite pe fond genetic cu haltă la groapa de gunoi a talentului.

Până să se prindă albanezii că ai noștri au atacat ultima dată pe vremea dacilor și se pricep la sportul ăsta cât știe Iordănescu ce-i aia prepoziție, românii au reușit să se apropie de careul advers de două ori. Prima ocazie a meciului i-a aparținut degeaba lui Stancu, care e încă golgeter la Europene, deși ultima dată când a înscris din acțiune deschidea frigiderul să bage un pepene la rece.

A doua a venit de la Alibec, titular-surpriză astăzi în tactica lui Iordănescu, care a mizat pe faptul că un jucător cu centrul de greutate coborât de ciorba de fasole cu ciolan ar putea să le ceară albanezilor să completeze formularul de constat amiabil după fiecare duel. Puțin câte puțin până la daună totală. Niciunul dintre cei doi oameni de atac ai României nu a reușit să marcheze, deși Alibec a punctat la impresia artistică după ce a pivotat în jurul unui fundaș advers și a tras cu efect la două pachete de țigări de vinclu.

Meciul României s-a terminat însă în minutul 20, moment în care ai noștri au început să joace de parcă pariaseră pe cantitatea de penibil care intră într-un tricou galben înnodat la gât și mâneci. A fost minutul din care Mățel, titularizat în locul lui Raț, accidentat, a început să dea erori de hard, semn pentru albanezi că prin autostrada de pe dreapta pot mânca nu doar o pâine, ci o masă cu 6 feluri la un restaurant cu trei stele Michelin.

Primul indiciu că mașina românească de fotbal s-a defectat iremediabil la nivel de motor și transmisie din cauză că mecanicul șef are impresii de General și nu i-a mai schimbat uleiul din ’94 încoace a venit în minutul 23. Lenjani s-a întâlnit în careul mic cu o centrare de pe partea dreaptă, dar a trimis mingea în vizită pe Stația Spațială Internațională în ciuda faptului că rămăsese nemarcat ca un timbru de colecție în clasor (video).

După alte 6 minute, Tătărușanu s-a clătinat ca drojdierul satului atunci când a ieșit pe o centrare cu hotărârea cu care a luat gol în meciul cu Franța. Din fericire, însă, albanezii au învățat fotbal ascultându-l la radio și n-au profitat de faptul că portarul nostru a scăpat mingea dintre mănuși cu dexteritatea cu care ridici o bilă între două bețișoare chinezești. Era un alt semnal de alarmă pe care ai noștri l-au ignorat total, fiind preocupați să-i înjure pe francezi și pe elvețieni c-o pun de-un egal într-o înțelegere mutual avantajoasă care-i califică mai departe și pe unii, și pe ceilalți.

Albania a continuat să profite de faptul că mingea fugea de ai noștri și, convinși de pe acum că România a ajuns la Europene pentru ca Alibec și Mățel să dea o raită pe Champs Elysees pe banii de avion ai Federației, au făcut și marele pas spre istorie. Cu amabilitatea și ospitalitatea care caracterizează poporul român, le-am permis albanezilor să marcheze primul lor gol la un turneu final după ce Elveția și Franța le închiseseră pașapoartele din cauza lipsei vizei.

Faza a venit din senin, cam cum au aterizat ai noștri la Națională: o centrare de pe partea dreaptă lungă cât zilele de vară s-a întâlnit cu capul albanezului Sadiku, iar albanezul a împins mingea în poartă printre un Tătărușanu care plutea prin careu ca mucii în apă și un Chiricheș poziționat ca mașinile parcate în mijlocul unei intersecții (video). Bășica s-a scurs lent în plasă, cauza fiind legată probabil de faptul că Sadiku joacă pentru FC Vaduz, în Liechtenstein, acolo unde orice șut mai puternic riscă să violeze spațiul aerian al țărilor din jur.

Pauza i-a prins bine lui Iordănescu, care a decis în sfârșit să renunțe la așezarea cu doi mijlocași la acoperire, o tactică echivalentă cu apăsarea cu sete a frânei atunci când vrei să pleci primul de la semafor. A intrat Sînmărtean, care a avut rolul declarat de a lega măcar câteva pase cu colegii, cât să iasă bine la poze. Problema este că bistrițeanul e fie prea postmodern pentru a fi înțeles de ceilalți, fie a intrat în jocul infect al oamenilor noștri, fie amândouă în același timp. Cert e că în a doua repriză am fost atât de limitați din punct de vedere ofensiv, încât ai noștri au reușit să dezamăgească chiar dacă nimeni nu aștepta nimic de la ei.

După ce Alibec a fost nevoit să iasă de pe teren din cauza unei accidentări, locul său a fost luat de Andone, un băiat care-și face veacul prin a doua ligă din Spania, dar care e considerat una dintre speranțele pe care le avem în atac în următorii ani. Omul și-a făcut pe alocuri datoria după ce a rupt transversala albaneză în minutul 76, la prima și ultima fază pe care ai noștri au construit-o într-o repriză în care ar fi trebuit să zbârnăim ca țânțarii pe lac. Fapt subliniat și de faptul că, prin minutul 80, tricolorii mi ți-i umileau la 5 contra 2 pe atacanții albanezi pe la mijlocul terenului, dovedind că uneori ai nevoie de funcții cerebrale pentru a înțelege faptul că fotbalul se joacă, totuși, pe goluri.

România a jucat atât de prost, încât a dovedit în meciul cu Albania că nu mai există echipe mici pentru că toate ne-au depășit între timp. Iar albanezii au reușit să ducă meciul până la final într-un suspans demn de documentarele despre creșterea grâului în Kazahstan, pentru că ai noștri n-au mai avut absolut nicio ocazie de gol în afara unor lovituri libere care s-au oprit penibil în zid. Meciul a fost prelungit la final cu cinci minute, moment în care băieții pregătiți de pe marginea prăpastiei de Iordănescu s-au luat cu mâinile de cap că mai au de alergat atât.

Până la urmă, nici măcar nu te poți supăra pe fotbalul unei țări în care Triumf e marcă de soluție de curățare a aragazului.

ROMÂNIA-ALBANIA 0-1 (0-1)
A marcat: Sadiku (43)
Cine merita să câștige: Albania, pentru că ai noștri au dat impresia că și-au rezervat deja hotelurile de concediu.
Ce am învățat din acest meci: Că Iordănescu e un geniu care ne face să arătăm prost pentru a-i lua prin surprindere pe nemți când vom juca vreo finală de European contra lor.

***

 

În celălalt meci al grupei, disputat la aceeași oră pe gazonul oribil al stadionului din Lille, Franța a întâlnit Elveția într-o partidă disputată într-o atmosferă amicală oferită de faptul că un egal ar fi avantajat ambele echipe, care-și păstrau pozițiile și se calificau împreună mai departe. Pe Pogba nu l-a anunțat însă nimeni chestia asta, francezul executând câteva lucrări de construcție care s-au terminat pe alocuri cu fațada adversarilor știrbită (video). O altă mare ocazie a avut loc în repriza secundă, atunci când Dimitri Payet, noul bucătar-șef al restaurantului francez, a testat serios caracteristicile porții adverse înfruptându-se cu sete din bara transversală (video).

Meciul dintre cele două echipe care-și împart laptele, vacile și aroganța s-a terminat la egalitate, 0-0, elvețienii dovedind astfel că neutralitatea e așezată în ultimle manuale pentru medici la capitolul boli transmisibile. Franța și Elveția merg mai departe în turneu, în timp ce albanezii așteaptă rezultatele din celelalte grupe pentru a vedea dacă cele 3 puncte câștigate contra României le permit să mai viziteze castelele din Franța pe banii altora.

FRANȚA-ELVEȚIA 0-0
Cine merita să câștige: Franța, pentru că a îndoit barele elvețienilor.
Ce am învățat din acest meci: Că nu aveam șanse la locul al doilea nici măcar dacă băteam Albania.

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

5 Comentarii

  1. Din tot căcatul penibil numit participarea României la euro 2016 am rămas măcar cu ceva: articolele excelente ale meșterului.

    Deși nu cred că s-ar ridica la nivelul celor scrise în română, poate are avea sens dpdv financiar să încerci articole și într-o limbă mai populară, gen engleză.

    • Din punct de vedere financiar nu avea niciun sens să scriu nici măcar articolele astea în românește. Deci nu despre asta e vorba. Aici pur și simplu ne relaxăm după meciuri. E ca la spa, da’ moca. :) Engleza ar fi un exercițiu stilistic complex și pe alocuri util, da’ ar trebui să angajez oameni, că 24/24 nu cred că funcționează treaba, dacă mă întrebi pe mine. Așa, un 20/24 e acceptabil. La limită. :)

    • Păi, în românește clar nu merită financiar. Dar, pe bune, dacă articolele în engleză ar ieși măcar la 80-90% din calitatea celor în română, ar rupe gura internetului. Și internetul e mare. Merită să-i rupi gura dacă te ține.

  2. Eu ca roman as renunta sa mai scriu vre-un cuvant despre fotbalistii romani, patronii lor , nu stiu ce echipa celebra( care celebritate), pe parcursul urmatoarelor 3 luni. E timpul sa se scrie despre alte sporturi. Nu despre fotbal sau fotbalisti. Va rog stimati ziaristi, dati-ne o pauza cu astfel de subiecte. A fost de ajuns. Este de ajuns. E penibil si ineficient. Vorbiti despre handbal, rugby, volei, polo, tenis , uite cate subiecte putem avea , dar nu despre acest simulacru de campionat, jucatori, echipe, patroni, sefi de federatie, de liga . Ei. Nu sunt romani!

  3. Titlul penibil, dar acum si tu ai ajuns penibil rau de tot daca ai ajuns sa stergi comentariile negative

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.