Lucruri peste care nu poți să treci niciodată

_MG_9742Știi care-i partea proastă după o competiție pe care o domini, dar pe care la final o pierzi printre degete și nu reușești să termini mai sus de locul al patrulea? Nu, nu e faptul că la un moment dat te-ai crezut campion, dar ai dat-o de gard pe ultima sută de metri. Și nici faptul că ai pierdut și atât, până la urmă fotbalul are avantajul de a fi un sport în care înfrângerile se pot transforma – dacă le analizezi corect – în contraexemple de evitat în viitor. Nu e vorba nici de timpul pierdut – până la urmă a fost o competiție care a început în 1 aprilie și s-a terminat 76 de zile mai târziu, și nici de faptul că ai dezamăgit (teoretic) comunitatea (teoretică) pe care ai reprezentat-o jucând sub culorile Echipei Bloggerilor. Nu.

Cel mai greu e să ieși din teren după ultimul meci – finala mică a competiției, în care am ajuns după ce am pierdut semifinala – cu capul plecat. Și să-i vezi pe toți ceilalți cu capetele plecate, privind în gol dezamăgiți de tot ce-i în jur. Să vrei să le spui ceva, dar să-ți dai seama că pur și simplu nimic nu se potrivește cu momentul ăla. Și să știi că privirile astea goale vin dintr-un sentiment general că s-ar fi putut mult, mult mai mult.

_MG_9772Ai pierdut cu 5-6 un meci foarte strâns, la fel cum au fost toate celelalte înfrângeri din competiția asta. Fii atent: 4-6, 5-7, 4-7 și 5-6. Sunt scorurile înfrângerilor consecutive care ne-au dus de pe prima poziție a clasamentului pe locul al patrulea la final. Am dat 18 goluri în patru meciuri și, totuși, am pierdut fiecare partidă. Dar am condus aproape în fiecare dintre meciurile astea, iar asta face ca absolut fiecare scor de mai sus să fie dureros. Al dracu’ de dureros.

Cele mai simple înfrângeri din fotbal sunt cele la scor mare. Nu poți să fii dezamăgit sau trist după un 1-8. Pentru că ți-e foarte clar că ei au fost mai buni și că nu puteai să faci mai mult decât atât. Nu ai cum să plângi după un 2-13, de exemplu. Dar crede-mă, un 4-7 la final după ce ai avut 2-0 te zgâlțâie până-n atrii și ventricule. Te gândești că ai fi putut să te zbați mai mult, să alergi mai mult, să pasezi altfel la faza aia în care adversarul ți-a furat mingea și din care a ieșit golul lor egalizator. Știi că ai fi putut să faci toate astea și nu-ți explici de ce nu ai făcut-o. Pentru că ești un cretin și simți că nu există șanse ca în lume să existe un cretin mai mare decât tine în acel moment.

Și totuși…

_MG_0448La dracu’, te-a bătut Loteria Națională în Campionatul de Fotbal pentru Companii, într-un colț de București, și tu faci din asta o pseudoapocalipsă? Come on, treci peste, nu fi copil! Încearcă să înțelegi că, atunci când colegu’ a uitat să-ți paseze, deși erai cu poarta goală în față, n-a vrut să vâslească împotriva vântului, ci pur și simplu i s-a părut că aia e soluția perfectă atunci, în miliardimea aia de secundă în care s-a așezat pentru lovitura care ar fi trebuit să fie decisivă. Uită de golurile alea două pe care le-am luat undeva în grupe în minutul 1, începând astfel meciul de la 0-2. Treci peste meciul ăla de acum o lună jumate în care știi că, dacă arbitrul nu ar fi fluierat fix înainte de șutul tău care s-a terminat în plasă, ai fi învins, nu ai fi terminat la egalitate. 4-4.

De fapt…

După două luni și jumătate de competiție, îți vor rămâne în minte două sertare. Spune-le foldere, dacă vrei. Unul e cel al durerii, cel în care se strâng toate imaginile de mai sus. Celălalt e cel al amintirilor involuntare calde, strânse în minutele alea în care-ai strâns din dinți să mai faci un metru și să-l deposedezi pe atacantul care mergea spre poarta ta. Și astea din urmă trebuie să stea în față.

Și știi de ce?

echipa-bloggerilor-vs-intact-24

Pentru că nu vei uita niciodată seara aia cu ploaie câinească în care ați jucat pe un teren desfundat și ați câștigat după o luptă care te-a stors de puteri contra unei echipe care părea la un moment dat de neînvins. Pe terenul ăla plin de apă, cu ploaia șiroindu-ți pe față, cu tricoul transformat în a doua epidermă, ai preluat și ai marcat pentru 4-3 în ultimul minut de joc. Nu vei uita niciodată imaginea lui Bogdan în seara aia nebună. 40 de minute într-o ploaie rece plină de bice fără să intre niciun minut în teren, pentru că meciul echilibrat nu ne-a dat ocazia să ne relaxăm. Uf!

Nu vei trece niciodată peste călcâiul nebun al lui Marius și nici peste foarfeca perfectă a lui Bogdan. Doi jucători complet diferiți ca statură și mișcare, dar care au inventat de nicăieri gesturi tehnice care la televizor screm miliarde de decibeli din corzile vocale ale comentatorilor din toată lumea. Ambele au fost goluri care ne-au ajutat enorm. Enorm.

IMG_7983Nu ai cum să ignori seara în care ai bătut cu 13-2, într-un meci în care, după 40 de minute de efort, te simțeai proaspăt și gata de un nou meci. Puterea mentală pe care ți-o dă un rezultat pozitiv nu se compară cu niciun discurs al celui mai mare psiholog al lumii.

Nu vei uita momentul în care Adi ți-a pasat cu mâna peste tot terenul, ai preluat și ai marcat elegant, dovedindu-le adversarilor că jocul de fotbal poate fi mult mai simplu decât pare dacă în poartă ai un nebun care aruncă mingea cât vrea, unde vrea, când vrea. Și nu vei uita nici al doilea gol marcat așa. În meciul următor.

A mai fost cearta aia cretină dintr-un meci pe care nici măcar nu l-ai pierdut. Mai e Alex, care-ți spune înainte de meci că nu a mai dat de ceva vreme gol doar pentru ca în mijlocul meciului să inventeze un șut de la mijlocul terenului care se oprește în plasă și-ți dă o gură de aer vecină cu o perfuzie cu sânge oxigenat care te duce pe Col d’Auberge. Și-ți aruncă pe umeri tricoul alb cu buline roșii.

_MG_0272Nu-l uiți pe celălalt Alex sărind la cap imperial peste adversari într-un meci în care juca pe un post mai degrabă experimental pentru el. Nu-ți vei șterge din minte bentița lui Toma inventată dintr-un tricou vechi. Sper. Sau chilot vechi. Sper că nu. Și nu-ți iese din minte un Vlad care-ți promite cu zâmbetul pe buze că marchează în meciul următor, după ce ratase vreo trei ocazii imense cu cinci minute în urmă.

Din nou, nu ai cum să uiți momentul în care ți-ai ținut respirația când l-ai văzut pe Bogdan încordându-și toți mușchii corpului, ca un atlet care se pregătește să sară peste ștacheta de la înălțime, în timp ce a lovit mingea care s-a oprit în vinclul porții adverse. Era undeva în stânga terenului și îi pasaseși din corner. Știi bine momentul. Atât de bine, încât parcă simți și acum mirosul serii ăleia de primăvară.

De fiecare dată când te vei gândi la primăvara anului 2013 vei avea în față finala jucată de alții și privită prin gard. Și sentimentul că te-ai simțit precum au făcut-o cei care au venit de fiecare dată la teren, dar care nu au apucat să joace decât foarte puțin pentru că “jocul cere oamenii de bază, nu ne permitem să facem acum schimbări”. Și cărora le mulțumesc acum pentru înțelegere, răbdare și eleganță.

Ce momente!…

A fost Cupa Media din cadrul Campionatului de Fotbal pentru Companii, o competiție care aduce una lângă alta nume mari ale tuturor industriilor românești. Cu oameni care se bat pe teren timp de 76 de zile pentru a ridica un trofeu în cerul fierbinte al unei zile de vară. Și cu senzația că, deși doar o echipă din 50 exultă la final, celelalte vor rămâne în timp cu imagini pe care nu le vor uita niciodată.

foto Dragoș Asaftei, Andrei Zdetovețchi, Alin Pandaru

 

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

5 Comentarii

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.