1930

În era fotbalului-spectacol etalat de Spania, în era în care fotbaliștii europeni conduc lumea la nivel tehnic și în epoca vârfului rivalității dintre Barcelona și Real Madrid, un meci între Uruguay și România pare că nu contează în ecuația fotbalistică mondială, chiar dacă naționala sud-americană se află pe locul a patrulea în clasamentul FIFA, după Spania, Germania și Olanda. Probabil că un amical între aceste două echipe apare sec, reprezintă vizual o simplă bifă în palmares și eventual o opțiune în plus în ofertele caselor de pariuri. Și totuși, oricât de fantastic ar părea, Uruguay și România au fost două dintre cele doar 13 națiuni care au pus umărul la nașterea uneia dintre cele mai cunoscute și urmărite competiții sportive din lume: Campionatul Mondial de Fotbal. Uruguay – o națiune de abia 3.5 milioane de oameni aflată undeva în America de Sud și România – un stat care contează în fotbal în 2012, oricât s-ar chinui el, doar la nivel de vorbe, au fost acolo când piatra de temelie a fotbalului actual era pusă. Se întâmpla la Montevideo, în vara anului 1930.

DE LA OLIMPIADĂ LA CUPA MONDIALĂ

Povestea începe, de fapt, cu șase ani înainte, la Olimpiada de la Paris, când Uruguay câștiga finala la fotbal. O națiune care pe atunci număra doar două milioane de oameni fascina Europa prin tehnică și viteză, arătându-le celor de pe Bătrânul Continent că fotbalul lor e desuet. Apoi, patru ani mai târziu, venea confirmarea: Uruguay câștiga și Olimpiada de la Amsterdam din 1928, într-o finală cu favoriții din Argentina, devenind echipa de care se temea toată lumea. Pe atunci, în lipsa altei competiții de profil, uruguayenii erau proclamați campioni ai lumii. Cu toate acestea, oamenii care conduceau Federația Internațională de Fotbal (FIFA), în frunte cu Jules Rimet, președintele federației, anunțaseră deja planurile pentru viitor: un campionat mondial adevărat. O Cupă a lumii care ar fi trebuit să adune cele mai bune națiuni existente în acest sport într-o singură competiție. Prima ediție: 1930.

Deși în gardă din cauza crizei economice care începea să bântuie continentul în 1930, statele europene au fost foarte deschise la noua idee, iar competiția psihologică care ducea la numirea uneia dintre țări ca gazdă începea. Francezul Jules Rimet s-a aflat între ciocan și nicovală: dacă ignora Uruguayul și alegea Italia, Suedia, Olanda sau Spania, celelalte țări care și-au exprimat dorința de a organiza competiția, reprezentativa dublă campioană olimpică nu s-ar fi prezentat. Dacă alegea Uruguayul, ar fi riscat ca selecționatele europene să boicoteze competiția. O dată din cauza mândriei, apoi din cauza distanței și nu în ultimul rând din cauza timpului necesar pentru deplasare. Rimet a gândit însă logic și a anunțat Uruguayul, în 1929, că va fi gazda primei ediții a Campionatului Mondial de Fotbal. Argumentul suplimentar: statul sud-american urma să sărbătorească 100 de ani de la obținerea independenței și, în plus, organizatorii au anunțat că vor plăti cheltuielile de transport ale tuturor țărilor care vor merge la Montevideo. Nu au existat preliminarii, ci o simplă invitație: fiecare țară trebuia să răspundă la ea până în 28 februarie 1930.

STADIONUL-TEMPLU: CENTENARIO

Uruguayenii aveau 10 luni în care au promis că se vor ocupa de tot ceea ce înseamnă o competiție organizată ca la carte. Iar marea provocare a fost construirea unui nou stadion care să ofere cadrul festiv perfect pentru înmânarea primului trofeu: o statuetă a zeiței grecești a victoriei Nike de desenarea căreia s-a ocupat sculptorul francez Abel Lafleur. Numele arenei: Estadio Centenario. Urma să fie construit în parcul Batlle din Montevideo, să aibă peste 70.000 de locuri și să fie ridicat de la zero în doar 9 luni. Elementul caracteristic: turnul de 30 de metri care avea un rol simbolic la sărbătorirea centenarului statului Uruguay. Astăzi, turnul adăpostește Muzeul fotbalului uruguayan, iar stadionul Centenario este declarat monument al fotbalului mondial. Naționala statului sud-american își desfășoară în continuare meciurile de acasă aici.

Spre deosebire de sistemul multi-stadion de astăzi, Uruguayul a gândit un turneu final ale cărui meciuri să se desfășoare, toate, pe acest stadion. Estadio Centenario nu a fost terminat însă în ziua debutului Mondialului, 13 iulie 1930. Astfel, meciul de debut a avut loc pe modesta arenă Pocitos, de doar 2000 de locuri, stadionul echipei Penarol Montevideo. Un start fals pentru o competiție care urma să devină una grandioasă. Aici urma să debuteze în competiție și România, a doua zi, contra Naționalei din Peru.

DOAR PATRU ECHIPE DIN EUROPA

Imediat după ce FIFA a anunțat gazda primului Campionat Mondial de Fotbal, în 1929, statele sud-americane au trimis telegrame de înscriere către federația din Uruguay. La final, în lista echipelor participante au intrat șapte echipe de pe acest continent, un record încă neegalat în istoria cupelor mondiale: Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Paraguay, Peru și Uruguay. Acestora li s-au adăugat Mexic și Statele Unite. Europenii, în schimb, nu s-au arătat deloc interesați de subiect și, la deadline-ul din 28 februarie 1930, nicio Națională din Bătrânul Continent nu era înscrisă. Jules Rimet a simțit că noua competiție ar putea să devină un fiasco și să cadă iremediabil în umbra Olimpiadei, astfel că a început să facă presiuni asupra țărilor europene cu potențial. Chiar dacă cu două luni înainte de startul competiției lipseau europenii, Rimet a reușit să convingă patru țări să meargă la Montevideo. Franța (deși Manuel Anatol, vedeta echipei, și antrenorul Gustav Barreau au refuzat deplasarea), Belgia (la insistențele vicepreședintelui FIFA de la acea vreme, un belgian), Iugoslavia și România. 

ROMÂNIA: DISPENSĂ DE LA CAROL AL DOILEA ȘI LEGENDA REGELUI-ANTRENOR

Povestea participării României la primul Mondial e un amestec de întâmplări verificate în timp și de legende interesante și amuzante. O mare parte dintre episoadele prezenței românești în Uruguay au fost popularizate de Ioan Chirilă în cartea Și noi am fost pe Conte Verde, una dintre cele mai apreciate apariții din cariera celui considerat cel mai bun cronicar sportiv din istoria României.

Povestea începe cu o decizie politică: Carol al doilea este cel care a ordonat ca România să participe la Campionatul Mondial. Chiar dacă regele a lipsit din țară între 1925 și 1930, acesta a reușit să semneze la scurt timp după încoronarea din 1930 un decret prin care angajatorii jucătorilor din echipa națională erau nevoiți să îi păstreze ca angajați pe aceștia în cele trei luni în care urmau să lipsească motivat de la muncă. Pentru că semnătura lui Carol se afla pe lista jucătorilor propuși de selecționerul Constantin Rădulescu, mulți au scris că cel care a ales jucătorii a fost chiar regele tocmai încoronat al României. Merită un moment de atenție explicațiile pe care le dă Marius Breazu:

Personal, mi-e greu să-mi închipui în acele zile agitate o masă rotundă cu Carol, Octav Luchide, conducătorul delegaţiei, Costel Rădulescu, managerul lotului şi Rudy Wetzer, căpitanul echipei, la care, între o havana şi un coniac, proaspătul şef al statului să spună: “Cred că în poartă Lăpuşneanu nu are contracandidat. Cei doi backs nu pot fi decât Bürger şi Steiner, iar halfia se va face cu Vogl şi Rafinszki, neapărat. Ca extremă stângă îl prefer pe Barbu lui Dobai”. Apropo de această ultimă “ipoteză”: “Calul”, cum i se spunea golgeterului din Dumbrăviţa (grafia corectă este Dobai Istvan, chit că în analele fotbalistice este cunoscut sub numele Ştefan Dobay), a fost şi el printre cei vizaţi să facă deplasarea. Chiar şi-a cumpărat din bani proprii, ca şi ceilalţi jucători, de altfel, costumul de prezentare pentru campionat, însă avea să fie “tăiat de pe listă” în ultimul moment. Oare la ordinul lui Carol? Care, abia repus pe tron, nu avea oare altceva de facut decât să se ocupe de echipa de fotbal?

Marius Breazu. via

Probabil că Regele Carol nu s-a îmbrăcat, totuși, în treningul de selecționer, dar e clar că semnătura sa pe lista echipei a fost una grea. Motivul: participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay urma să fie prima reprezentare a României “noi” în lume, deci trebuia să aibă girul noului șef al statului. Chiar dacă sigiliul regal a venit cu doar 12 zile înainte ca echipa să se îmbarce pe deja celebrul transatlantic Conte Verde.

DRUMUL CU TRANSATLANTICUL CONTE VERDE

România a fost, astfel, prima echipă europeană care și-a anunțat prezența la Cupa Mondială. Cu Rădulescu antrenor principal și cu Wetzer căpitan de echipă, lotul românesc a urcat în București în vagoane de clasa a doua cu destinația Genova. Era singura soluție pe care și-o permiteau jucătorii, care își cumpăraseră din banii proprii – unii cu credite făcute pe loc la bănci cu ajutorul regal – echipamente oficiale și de joc. La Genova, echipa României s-a îmbarcat pe Conte Verde. În portul Villefranche-sur-Mer a ajuns pe vapor naționala Franței, în timp ce belgienii au urcat la Barcelona. Din delegația europeană făcea parte, evident, Jules Rimet – care a dus în Uruguay și trofeul, pe care l-a păstrat în propria cabină. În plus, în America de Sud veneau și trei arbitri europeni:  Jean Langenus, Henri Christophe și Thomas Balway. Aceeași navă se oprea în Rio de Janeiro să ridice naționala Braziliei. Cealaltă echipă europeană, Iugoslavia, a plecat în Montevideo cu un vapor cu aburi folosit la transportul corespondenței: Florida. Punctul de plecare: Marseille.

Drumul a fost lung. 14 zile în care echipele s-au antrenat pe punte, așa cum s-a putut. Cartea scrisă de Ioan Chirilă ne face cunoștință cu fragmente excepționale din jurnalul de bord scris de căpitanul Rudy Wetzer.

Au fost două nopţi pierdute: bănci tari, oase frânte, dar a meritat. (Wetzer despre călătoria cu trenul până la Genova)

19 iunie. Am plecat. ne aflăm pe Conte Verde, un transatlantic imens. Nu pot să uit despărțirea de Genova. Întregul oraș s-a adunat să-și petreacă rudele și prietenii. Pe mal – o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitariști-soliști. Toată Italia imaginației mele.

Pe 22 iunie, ne-am antrenat pe punte. Am făcut şi mişcare cu mingea. Rafinschi a scăpat una peste bord. S-a făcut roşu de ciudă. A vrut să se arunce după ea. Încă mai crede că e pe Bega.

3 iulie, Montevideo! Am sosit! Acostarea a fost salutată cu salve de tun. Ne întâmpină mii de oameni

Rudy Wetzer în jurnalul de bord al echipei României.

ECHIPELE DE LA MONTEVIDEO

După oboseala drumului, au urmat 11 zile de odihnă până la primul meci. Românii erau terminați fizic, dar fericiți și – la fel ca toate celelalte națiuni prezente la Montevideo – plini de optimism. Chiar dacă, așa cum urma să povestească ulterior autorul primului gol din istoria Campionatelor Mondiale, francezul Laurent Lucien (foto, în 2002), nimeni nu conștientiza importanța competiției care stătea să înceapă.

Totul a început de la fundașul nostru central care i-a pasat pe extremă lui Liberati, acesta și-a depășit adversarul și a trimis o centrare pe care eu am transformat-o în gol cu un șut din voleu, la colț. În acel moment nu-mi dădeam seama de însemnătatea lucrului pe care-l făcusem. Nici măcar nu știam dacă ideea Cupei Mondiale va continua. Știu că atunci când am ajuns acasă am găsit o mică mențiune într-un ziar. Atât.

Laurent Lucien, autorul primul gol din istoria Cupei Mondiale (Franța-Mexic 4-1, 13 iulie 1930)

Organizatorii au împărțit cele 13 echipe prezente în patru grupe. Capii de serie au fost Uruguay, Argentina, Statele Unite și Brazilia, echipele europene au intrat în a doua urnă, iar restul selecționatelor în a treia urnă. România a nimerit la tragerea la sorți într-o grupă considerată foarte dificilă: cu Uruguay, gazda competiției, și cu Peru, echipă care ajunsese la Mondial cu autobuzul. Mai departe trecea prima clasată în fiecare grupă.

Suntem în serie cu Peru și cu… Uruguay! Am senzația că mi-a dat cineva cu o măciucă în cap. Uruguay… de două ori campioni olimpici în ultimii șase ani. Iar ziarele îi dau favoriți pe cei din Peru în fața noastră.

Rudy Wetzer în jurnalul personal

ROMÂNIA-PERU: PRIMA VICTORIE

România a debutat la Cupa Mondială în meciul cu Peru, disputat pe stadionul Pocitos, cel pe care cu o zi înainte începea oficial competiția. Ai noștri au marcat rapid, prin Deșu (foto), și au câștigat la final cu 3-1 după un meci extrem de dur. Doi jucători români au fost accidentați grav din cauza intrărilor dure ale peruvienilor și au părăsit terenul în prima repriză, iar echipa a fost nevoită să joace în nouă până la final, din cauza faptului că schimbările nu erau permise la acea vreme. “Pauza a fost tristă. Steiner era la spital. În vestiar, doctorii se luptau să-i potrivească rotula lui Stanciu. Fălcile îi zvâcneau de durere. Am revenit pe câmpul de luptă uitând că suntem în nouă și la 10.000 de kilometri de casă”, descrie Ioan Chirilă atmosfera din timpul meciului. Steiner, cel căruia Souza i-a rupt piciorul, nu a mai jucat fotbal niciodată.

După ce peruvienii ne-au egalat, România a marcat în finalul meciului prin accidentatul Stanciu și prin Kovacs, scorul de 3-1 fiind considerat o mare realizare la acea vreme. De altfel, România a intrat istoria Cupei Mondiale după acest meci:

  • La meciul România-Peru au asistat 500 de spectatori, cel mai scăzut număr înregistrat în istoria competiției.
  • În primul meci al României la Mondiale a fost consemnată prima eliminare: peruvianul Roberto Galindo a fost escortat de arbitrul chilian Alberto Warnken în afara terenului în minutul 70. Pe atunci nu existau cartonașe.
  • Victoria României în meciul cu Peru este considerată prima surpriză din istoria Cupei Mondiale la fotbal.
  • Scorul a fost deschis de Adalbert Deșu în minutul 1, acesta fiind cel mai rapid gol marcat la Campionatul Mondial din Uruguay.

ÎNFRÂNGERE CU URUGUAY

Al doilea meci al României, cel cu Uruguay, jucat în 21 iulie 1930, devenea finala Grupei după ce uruguayenii reușiseră să învingă Peru cu 1-0 cu câteva zile mai devreme. Din păcate pentru echipa condusă de Costel Rădulescu, accidentările au decimat lotul României, iar Uruguayul avea la pauză 3-0 în fața a 80.000 de oameni strânși pe Estadio Centenario, inaugurat între timp în meciul dintre gazde și Peru. La final a fost 4-0, iar România se vedea eliminată de la Mondial după faza grupelor. 

Naționala României nu a plecat însă imediat după eliminare spre casă, fiind nevoită să aștepte celelalte echipe europene angrenate în competiție. De altfel, antrenorul Rădulescu a oficiat chiar la tușă două meciuri în Uruguay, implicit marea finală. Paradoxal, aceasta este una dintre cele mai mari performanțe ale unui arbitru român în toată istoria fotbalului românesc.

POVEȘTILE NEBUNE ALE FINALEI


Eliminarea României a fost însă una normală. Uruguay urma să câștige finala Campionatului Mondial după o semifinală în care a distrus Iugoslavia (6-1), singura echipă europeană care a trecut de grupe, și o finală plină de povești desfășurată pe Centenario împotriva Argentinei.

  • Prima finală din istoria Cupei Mondiale a avut loc în 30 iulie 1930 de la ora 15:30. Stadionul Centenario a fost însă plin încă din dimineața meciului.
  • Uruguay și Argentina erau “Real Madrid” și “Barcelona” națiunilor din acea perioadă, cele două echipe întâlnindu-se, de altfel, și în finala Olimpiadei din 1928.
  • Arbitrul belgian John Langenus le-a solicitat organizatorilor o asigurare de viață în momentul în care a intrat pe teren și a văzut stadionul plin-ochi. Chiar dacă dorința sa a fost îndeplinită, implicit cu asigurarea unei nave care îl aștepta în port în caz de nevoie, meciul s-a desfășurat fără incidente. Motivul?
  • Organizatorii au săpat un șanț de doi metri adâncime și au ridicat un gard între spectatori și gazon pentru a evita intrarea acestora pe teren.
  • Argentina a pus la dispoziția celor interesați 10 pacheboturi care au ajuns la Montevideo în ziua meciului. Ultimul a adus câteva sute de argentinieni la porțile stadionului imediat după ce meciul s-a terminat.
  • La începutul meciului, organizatorii au luat măsuri de siguranță fără precedent până atunci: toate armele de foc au fost oprite la porțile stadionului.
  • A existat o discuție lungă pe marginea mingii cu care urma să se joace meciul. În final, s-a ajuns la o soluție de compromis: mingea argentinei în prima repriză și mingea Uruguayului în a doua repriză.
  • Coincidență sau nu, la pauză conduceau argentinienii cu 2-1. În a doua repriză, Uruguay a înscris trei goluri cu mingea proprie fără să primească niciunul și a devenit prima campioană mondială din istorie.
  • La finalul meciului, argentinienii au atacat cu pietre consulatul uruguayan din Buenos Aires.
  • Echipa câștigătoare a primit 255.000 de dolari, o sumă considerată imensă pentru un sport ca fotbalul la acea oră.
  • Deși pasiunea și interesul pentru finala Campionatului Mondial au fost imense în America de Sud, Europa a continuat să ignore competiția. Gazzetta dello Sport, cea mai cunoscută publicație sportivă europeană de la acea oră, a scris doar un material de 20 de rânduri în care a anunțat câștigătorul.
  • Francesco Varallo, ultimul supraviețuitor al finalei din 1930 (atacant argentinian), a murit în 30 august 2010.

FINAL DE DRUM PENTRU ROMÂNIA

Campionatul Mondial din Uruguay s-a terminat cu un drum obositor către casă pentru cei din delegația României, care îi cuprindea, pe lângă cei 15 jucători, pe Octav Luchide (cel care a schimbat pentru totdeauna fotbalul din România transformând Comisia Centrală de Foot-ball în Federația Română de Foot-ball Asociație în februarie 1930, pentru ca Naționala să poată primi statut profesionist și să participe la Mondialul din Uruguay – AICI vedeți actul de înființare semnat printre alții de mulți dintre fotbaliștii prezenți în Uruguay), Paul Nedelcovici, Costel Radulescu (antrenorul echipei), Nae Lucescu (trezorierul echipei) și Bică Beilis (gazetar, singurul jurnalist din România care a mers peste Ocean la competiția din 1930).

Delegația României a avut plăcuta surpriză de a fi așteptată la Gara de Nord de câteva mii de suporteri. Din grup lipsea însă Alfred Eisenbeisser-Feraru, care s-a îmbolnăvit pe drum de pneumonie și s-a despărțit de echipă la Genova, fiind internat într-un sanatoriu în stare critică. Crezându-l mort, jucătorii le-au comunicat ziariștilor vremii că “Fredi” Feraru ar fi murit pe drumul de întoarcere. Feraru s-a întors însă în țară după câteva săptămâni exact în momentul în care mama sa îi pregătea înmormântarea. Povestea spune că aceasta a leșinat la vederea fiului său, crezând că are în fața stafia acestuia.

Eisenbeisser-Feraru a participat de altfel, ulterior, ca patinator, la Campionatele Europene de Patinaj din 1934 (alături de Irina Timcic), unde a obținut locul al șaptelea. Pasiunea pentru patinaj l-a dus pe jucătorul român și la Olimpiada de Iarnă din 1936 de la Garmisch-Partenkirchen, unde s-a clasat pe locul al 13-lea. La aceeași Olimpiadă, Costel Rădulescu – antrenorul României în Uruguay – a concurat în proba de bob duă persoane, unde a terminat pe locul al 15-lea.

ROMÂNIA-URUGUAY

Național Arena, miercuri 29 februarie, ora 20:30. Un meci care înseamnă mult mai mult decât un simplu amical.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12

Mircea Meșter on EmailMircea Meșter on FacebookMircea Meșter on InstagramMircea Meșter on LinkedinMircea Meșter on Twitter
Mircea Meșter
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

18 Comentarii

  1. O singură obiecţie: naţionala Uruguayului reprezintă o forţă în fotbalul mondial, chiar şi în zilele nostre.

  2. Ca tot vorbim de olimipici, auzisem ca romani au o echipa de olimbici bunicica, poate luam vrun premiu ceva anul acesta.

  3. @Miștotică
    Corect, am adăugat câteva date despre situația lor în clasamentul FIFA. Dar mă refeream la meciul în sine dintre națională sud-americană care a stat – măcar ca nume – în ultimii zeci de ani în umbra Braziliei și Argentinei și o echipă est-europenă care stă în umbră în general.

  4. De povestit istoria vad ca-ti place, te astept cu ceva articole despre olimpiada ce are sa fie anult acesta.

  5. Dacă te tentează să reciteşti tot ce am de Chirilă, dă un semn. Unele rupte, aşa cum sunt, dar sunt, că GSP văd că a uitat de integrala Chirilă. Altfel, ce ai făcut tu aici e lucru mare şi ai tot respectul unui jurnalist sportiv care nu a scris un singur rând despre curve şi tras pe nas.
    Mulţumesc. Inclusiv pentru tine, am să merg mai departe.

  6. @BogDan
    Mulțumesc, domnule. Am comandat deja cărțile care-mi lipseau, e incredibil ce pot face anticariatele online în ziua de azi :)

  7. Mircea, esti un Mester! :) Excelent articol – parca am trait experienta primul campionat mondial citindu-l.

  8. Domnule Mester,

    Am citit cu surprindere, dar si cu oarecare bucurie – deh! – ca m-ati citat in materialul Dumneavoastra.

    Va doresc succes in tot ceea ce intreprindeti!

    Marius

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.