Wimbledon 2018, faza pe tușă. Ziua 11, semifinalele băieților: Kevin singur sub masă

Deci așa. E ultima zi înainte de finale și ne-am trezit că avem de comentat două meciuri complet diferite, dar în mod egal de nebune. Primul a fost tare special. Dar nu special gen John Nash sau Garry Kasparov, ci special gen episoade din ”Sunset Beach” puse pe repeat, în timp ce prietenii tăi sunt la terasă, sorbind un Prosecco rece. Hei, dar de la început am știut că toate cronicile astea, scrise ba la prânz, ba-n miez de noapte, ba pe balcon, ba ascunși de neveste prin debara, ne vor aduce și bune, și rele. Adică nu doar gagici care ne scriu că suntem demențiali, ci și o subțiere evidentă a vieții sociale. Băi, și e ok așa. Suntem dispuși să încasăm pentru echipă, iar în metafora asta voi sunteți echipa noastră.

Vasăzică, cele două semifinale de azi au fost cum nu se poate mai diferite. În prima, s-au întâlnit doi băieți cât cireșul, iar în a doua cireșele de pe tort: vechii și noii campioni din tenis. O să-i luăm la rând, că se toacă mai ușor.

Aceste cronici îți sunt oferite de:

Kevin Anderson – John Isner: 7-6, 6-7, 6-7, 6-4, 26-24

Aș fi vrut să experimentez un pic astăzi și să încerc o cronică mai altfel. Mai rapidă. Un fel de ordonanță de urgență, ca să nu mai deranjăm pe nimeni cu dezbateri, comentarii și așa mai departe. Am supus-o la vot în redacția noastră, dar propunerea mea nu a trecut. Of. Iată cum ar fi trebuit să arate cronica meciului de azi: ”Tiebreak în primul set, tiebreak în al doilea set, tiebreak in al treilea set, aproape tiebreak în al patrulea set, am ațipit în decisiv și m-am trezit că se joacă de 3 ore”. Nu era mai simplu?

Embed from Getty Images

Dar acum, sincer: principala provocare la meciurile de genul acesta este să găsești cantitatea optimă de alcool pe care să o consumi în timpul său. Prea mult și adormi înainte să se termine primul set. Prea puțin și îți vor exploda, concomitent, cervixul și ventriculul stâng, pentru că, sincer, nu te poți uita la meciuri de-astea cap-coadă fără să-ți pui sănătatea în pericol. Dar Kevin și John (o să-i tutuim, că am trecut prin atâtea împreună) ne-au oferit un tenis acceptabil având în vedere așteptările.

Embed from Getty Images

În plus, haideți să vă zic care avantajul (singurul, dar deloc neglijabil) al faptului că trebuie să scriu despre acești doi băieți. Păi, pot scrie orice, că oricum n-a văzut nimeni meciul, deci habar n-aveți. În afară de cei prezenți pe Terenul Central de la Wimbledon, eu și comentatorii Eurosport suntem singurii de pe planeta asta care am stat cu trei sticle de Crowd Control în brațe și am privit la primul meci al zilei. Dacă v-aș zice, de exemplu, că în primul set Kevin Anderson a cerut arbitrei o scobitoare? Sau că Isner și-a întins tentaculele până-n punga de chipsuri a unui spectator din primul rând? Sau că Trump a târât-o pe Regină la meci, că a auzit că ăștia au frișcă din aia bună la chioșc? Nu, nu s-a întâmplat nimic din toate astea, dar ce bine era dacă se întâmplau, că aveam și noi despre ce dracului să scriem.

În primul set s-au dat 18 ași și 43 de winnere, iar câștigător a fost Anderson, în 63 de minute. S-a greșit puțin, din când în când s-a jucat și tenis, iar amândoi au sărbătorit cu familia și prietenii din tribune fiecare schimb mai răsărit. Bineînțeles că judecăm aspru și la mișto genul ăsta de tenis, pentru că până ieri aveam încă în turneu dansul blajin și sexy al lui Federer, deci trecerea asta bruscă ne-a făcut al naibii recalcitranți. Tonul se va îmblânzi până la finalul textului, veți vedea.

Embed from Getty Images

Despre Isner trebuie să știți că are 3 hobby-uri: echipa de fotbal american Carolina Panthers, wrestlingul și câinii. Este două treimi scândură și 100% de partea lui Trump, deci sper că tocmai v-am influențat preferințele, irevocabil, pentru data viitoare când îl vedeți jucând. Teoria mea este că John este, de fapt, un spion rus infiltrat în structurile tenisului mondial pentru a populariza cuvântul lui Trump și pentru a afla de ce naiba sunt atât de rare cazurile în care tenismanii sunt prinși dopați. Nu am dovezi în sensul ăsta, dar lucrez la dosar. Daca ai un pont, contribuie și tu la investigație scriindu-mi aici.

Embed from Getty Images

Apoi, tiebreakul setului ne-a arătat de ce ar trebui să vă dați copiii la tras cu arcul, nu la tenis. Anderson a făcut, în tot setul, o singură greșeală neforțată și tot n-a fost de ajuns pentru a-l câștiga. Cu tot cu 8 ași și zero duble greșeli. Ce are sud-africanul, totuși, atât de special? În primul rând îi place să – ăștia din guvern, degetele în urechi, că e cu porcoase – muncească. Există tradiția asta în familia lui, care spune că dacă vrei chestii, trebuie să muncești pentru ele. Și Kevin a pus botul la toată vrăjeala asta cu munca, așa că iată-l într-o nouă finală de slam, după cea de anul trecut, de la US Open.

Embed from Getty Images

După ce și setul al treilea a intrat în tiebreak, toate eforturile organizatorilor s-au îndreptat în două direcții. În primul rând, să-l liniștească pe Djokovic, care începuse să se smiorcăie. Că de ce durează atâta, că el n-a venit de la hotel să aștepte ca fraierul pe holurile clubului, că el își bagă picioarele. În al doilea rând, arbitra Čičak. Erau deja trei ore și nu mâncase nimic, nu făcuse pipi, nu zâmbise la nimeni. Nu era clar dacă era totul în regulă cu ea, mai ales că, spre deosebire de restul, ea chiar trebuia să fie atentă. Însă când Isner a servit pentru ultima oară în set, Marija Čičak a putut fi zărită simulând un zâmbet. ”Mult a fost, mult a rămas”.

Zeii au fost ceva mai înțelegători cu fanii tenisului apoi, dar asta abia în setul 4. În loc de tiebreak, am avut un break din ăla simplu. Deja uitasem ce e ăla, uitasem și cum se scrie, și cum se pronunță. BREAAAAAK! Anderson a fost cel care l-a produs, însă a fost un moment trecător de bucurie, căci asta nu putea însemna decât un singur lucru: set decisiv, unde se joacă fără tiebreak, deci lacrimi în ochii tuturor celor care iubesc acest sport frumos.

Embed from Getty Images

Exact, oameni buni. Și-atunci, Isner și Anderson ne-au condamnat pe toți la moarte. Moartea pasiunii, mai exact. Setul ăsta (dacă se poate numi așa) a avut 50 de game-uri în el și a distrus, pe termen mediu și lung, orice drag de tenis pentru noi. Spectatori, arbitri de linie, copii de mingi, jucători – toți se îndreptau de șale ca primarul Timișoarei după 10 minute de fotbal. Iar gagica lui Isner, care e gravidă în nu-știu-câte luni, a rămas săraca până la final. Eu în locul doamnei plecam demult, sincer. Una-i să faci overtime la muncă, din când în când, și alta e să stai cu orele să te joci ba cu Mahut, ba cu un nebun mai mare ca tine. Mai bine mă duc și aștept la hotel și spun glume cu cameristele. ”Două girafe intră într-un bar. La care barmanul spune: mă, voi n-aveați meci azi?”. Și așa mai departe.

Embed from Getty Images

La un moment dat, din tribune se auzeau și îndemnuri prețioase adresate jucătorilor: ”Hai, Oricine!”. Când îi ai pe Rafa și Nole la ușă făcând stretching și uitându-se la ceas ca Vanghelie la calendar, normal că e nițică presiune pe jucătorii din teren. Isner chiar a glumit cu arbitra, spre final, și a întrebat-o dacă nu vrea să joace un tiebreak cu el. N-a vrut. Iar băieții, spre cinstea lor și dauna noastră totală, s-au ținut bine și-au intrat în istorie: cel mai lung meci jucat vreodată de pe Terenul Central de la Wimbledon și al doilea cel mai lung din istorie la Slam-uri.

Embed from Getty Images

Embed from Getty Images

Rafa Nadal – Novak Djokovic: 4-6, 6-3, 6-7 (întrerupt)

După meciul-malamut de dinainte, tot ce puteam spera, în mod realist, era să vedem măcar trei sau patru seturi din acest matchup care este alintat de către oamenii fără imaginație drept Djodal. Djokovic-Nadal are, într-adevvăr, un farmec diferit de celelalte rivalități la vârf. Mai multă transpirație, mai multă muncă, mai multe întâlniri de-a lungul timpului. Iar timpul ăsta, al naibii, a schimbat lucrurile, dar nu suficient de mult încât să-i facă p-ăștia doi să uite să joace. Cu tot cu accidentări. Mă rog, Father Cronos a lucrat în liniște pe alte părți, dar la educație fizică și sport băieții stau încă bine.

Da, trebuie să îmi cer scuze, dar obsesia mea vizavi de căpățâna lui Nole devine îngrijorătoare. De altfel, primul set aproape că nu l-am urmărit deloc, vrăjit fiind de capul lui Djoko. Pe măsură ce trece timpul, capul sârbului pare că sporește în dimensiuni, iar diferența între tunsoarea lui și figurinele brunete de la LEGO se estompează. M-am trezit că a luat primul set și apoi am văzut highlight-urile. Dap, meciul era tot ucigător, la fel ca cel dinaintea sa, însă în sensul ăla bun.

Embed from Getty Images

Și a fost nevoie de un singur break din partea sârbului pentru ca primul set să țopăie în dreptul lui. În momentul ăsta, Nadal deja arăta ca bucureștenii care intră-n fântânile de la Unirii să se răcorească. Tricou ud leoarcă, iar băieții (hehe, pardon, fetele) de la Nike au decis ca la ediția asta să-i dea și niște pantaloni scurți care la prima sudoare să arate tot. Spoiler: chiloții lui Rafa sunt caraghioși. Știu că vreți poze, dar nu pupați, asta e o publicație serioasă.

Embed from Getty Images

Setul al doilea a avut mai multe breakuri, însă alt câștigător. Niciodată nu a avut killerul de Rafa o gazelă mai obosită și mai apetisantă în finala unui Grand Slam, deci nu avea cum să se lase una, cu două. Așa că a apăsat pedala de accelerație și a fugit cu setul 2. E frumos când ambii jucători pășesc ”în zonă” concomitent și iese un meci frumos, chiar dacă punctele tind să se lungească în miez de noapte. Ceea ce nu e bine, însă, este când bogătanii albi din tribunele de pe Terenul Central încep să caște. Că deh, la ora aia, tot ce-și doresc unii dintre ei este să se strecoare în papuceii de casă și să se spele pe dinți de somn ușor.

Embed from Getty Images

S-a mai jucat un set tenis, însă imediat ce s-a ajuns la ora 11 seara, englezii au făcut anunțul: “Go home, Play is suspended”. La Wimbledon e ca la clasele 5-8: toată lumea acasă după orele 23, că e târziu. Dar tot am apucat să vedem niște chestii mișto. În primul rând, drop-shot-urile lui Rafa. Omul ăsta are un senzor care-i permite nu doar să pună cele mai bune scurte din circuit (alături de Benoit Paire, alt uriaș al tenisului), ci și să ajungă la ele mai repede decât oricine. E un aspect adesea trecut cu vederea din jocului, dar nu și de noi. Dincolo de fileul, și Djoko are armele lui. De exemplu, smashurile. Clar, cele mai bune overhead-uri de la Rod Laver încoace la el în braț stau. Zice și Boris, fostul lui antrenor.

Acuma fără glumă, dacă n-ar fi deja în faliment, pentru genul ăsta de remarci Boris ar trebui sărăcit în instanță direct. Noroc că-i simpatic, iar la BBC oricum poți spune orice, că nu se uită nimeni. În orice caz, meciul se va relua mâine la 3 (ora României), de la scorul de 2-1 pentru Djokovic. Va decala, cel mai probabil, finala fetelor, ceea nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată la un slam.

Embed from Getty Images

Până atunci, pace și drilluri, prieteni!

Ce e de luat la bord mâine

Continuă semifinala băieților:
Novak Djokovic – Rafael Nadal (15:00)

urmat de

Finala fetelor:
Angelique Kerber – Serena Williams 

Codruț Baciu on FacebookCodruț Baciu on Twitter
Codruț Baciu
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.

3 Comentarii

  1. Veste buna, de saptamana asta Crowd Control e la doza, no more sticle. Poti sa tii mai multe in brate d’aci inainte.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.