Ana Bogdan – Danielle Collins: 3-6, 1-6

Ana n-are mere

Salutare. Eu sunt Nic. Fără k. Sunt mai aproape de vîrsta lui Bollettieri decât a lui Kyrgios, dar nici nu contează prea mult, pentru că ăștia-s Nick amândoi. Și nici n-au ajuns să scrie cronici pe site-ul ăsta. Iată deja două diferențe imense, evidente între noi, nu mai e cazul să insist.

De fapt, legătura cu cei doi mai sus amintiți este doar tenisul, cel mai frumos sport din lume. Mărturisesc că de fiecare dată cand începe un Grand Slam, am fluturi în stomac. Nu am stat să calculez niciodată câte femei frumoase aș fi putut întâlni în atâția ani în care m-am îndrăgostit în schimb de sportul ăsta păcătos.

Australian Open este Grand Slam-ul vesel, Grand Slam-ul fericit. Jucătorii l-au “poreclit” așa, din dragoste față de condițiile ireproșabile găsite aici de-a lungul anilor. Bineînțeles că veselia e un pic ciobită anul ăsta de carantina fără milă de la Melbourne. Dar, odată pornit, motorul un pic amorțit al tenisului pe caniculă se rodează din mers.

Înainte de orice, în prima mea cronică scrisă aici vreau să vă readuc aminte că, dintre cele 59 de turnee de Grand Slam jucate în ultimii 15 ani, 50 au fost câștigate de Roger Federer, Rafa Nadal și Novak Djokovic. Iar când au ratat titlul, nu l-au ratat pentru că au fost mai slabi decât adversarul. Ci pentru că au fost accidentați, s-au bătut unii pe alții sau au lovit arbitrul în gât cu mingea. Deci ar fi putut foarte bine să fie ceva mai multe. Poate chiar mai multe decât numărul de Slam-uri jucate. De fapt, ăsta e și singurul record pe care un jucător tânăr ar putea să-l mai bată după era treimii.

Nu știu foarte sigur, dar e posibil ca din isprăvile celor trei să-și fi inspirat și Mircea aventura fantastică a cronicilor despre mingi pufoase și verzi pleznite de mușchi din ce în ce mai viguroși. Vă spune el în cronicile următoare.

Dar mă întorc la figurile de stil, că de-aia m-a adus Meșter aici. Să râdem, deci.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Ana Bogdan – Danielle Rose Collins: 3-6, 1-6

Danielle Collins nu are antrenor cu normă întreagă și asta s-a văzut la început de confruntare, atunci când serviciul său tremurător i-a adus Anei primul break. A fost doar iluzia efemeră că Ana îi poate aduce prejudicii lui Danielle.

Apoi, tipa din Florida a devenit jucătoare de tenis full-time. Și-a pus pălăria de cowboy agresiv, neiertător și a dat pinteni unui tenis aprig, cu lovituri de cactus. Aspre, plate, adânci. Collins și-a adus aminte brusc că fost semifinalistă la Melbourne în anul 2019 și a cravașat frenetic mustangul tenisului de colegiu pe care îl știe atât de bine.

Bun tenisul ăsta de colegiu, îți ascute simțurile. Dacă nu ești în vârf, nu iei bursă, iar Collins a învățat dureros de bine lecția asta. Cele două titluri cucerite muncind din greu la Universitatea fără ștaif din Virginia o ajută din plin acum.

Foto: Patrick Hamilton / IMAGO

De altfel, sunt lecții învățate și aplicate prea bine și-în acest meci, fir-ar să fie. Nu e loc de floricele în tenisul lui Collins. Nici măcar de unele firave, de deșert. La naiba cu spin-ul, cu încheieturile fine, cu subtilitatea. Totul e dur, calculat, în jocul lui Danielle. Ca o lamă de brici ce gâdilă amenințător jugulara unui bandit prins la furat în ferma de vite a familiei.

Câțiva tipi cu alură hirsută din tribune urlă un inestetic „C’mon”. E sigur că pe băieții ăștia i-a tocmit Danielle să zbiere pentru o sticlă de whisky ieftin. Alături de ei e Danielle însăși, care nu se dă în lături deloc de la ritualul pumnului strâns și a feței desfigurate într-un strigăt triumfător. E un zgomot strident, care-mi atacă direct și brutal simțurile.

Fata noastră, Ana, are carismă, are fizic, dar stă prea mult în reduta construită meticulos în munții Sinaiei. Câteva lovituri de rever în lung de linie îmbrățișează tandru tușele, dar nu vorbim deloc aici de o relație de lungă durată.

Ana nu are zvâc în lovituri, nu deține o armă mortală și nici muniția dum-dum care să-i aducă punctele atât de dorite.

Intempestiv (domnule Tempestini, v-ați speriat, dar vorbim altă dată despre dumneavoastră), apar fisurile în castelul Anei. Pentru că ea alege să se apere doar, e prea temătoare între ziduri, iar ripostele sale din spatele vreunui crenel sunt sporadice, nu au vlagă. Ana stă prea mult în spatele liniei de fund și loviturile sale planează cu greu peste linia de serviciu marcată în terenul advers. E prea mult spin în jocul ei, iar lipsa de forță o supune unei adevărate canonade din partea nemiloasei Danielle.

Nu o mai dăm în metafore: nu a fost ziua Anei, e nevoie de mult mai multă răutate pentru a răpune o tipă rea din Florida.

Rose Collins a avut spinul prea ascuțit pentru tenisul diafan al Anei.

Ashleigh Barty – Danka Kovinic: 6-0, 6-0

Ashleigh a castigat primele 15 puncte ale meciului. Nu trecuseră nici zece minute din meci și Barty conducea deja cu 4-0. Apoi au mai trecut nouă pentru un bagel în primul set. A urmat un alt covrigel și în setul al doilea. 42 de minute în total, un blitzkrieg în adevăratul sens al cuvîntului. Și doar zece puncte pierdute în total de Barty. Cam câte pierde Kyrgios într-un game mai lung și nervos pe propriul serviciu.

A fost o gustare spornică pentru Ashleigh. În spatele figurii sale de ursuleț koala blând se ascunde un adevărat ucigaș în serie, un “babyface killer”.

Ashleigh e numărul 1 în tenis pentru că arsenalul ei de lovituri este fără cusur. În loc de dressing, fata are acasă o vitrină în care sunt expuse toate loviturile din tenis. Și de fiecare dată, Ashleigh alege lovitura care se potrivește situației. Iar atunci când nu-i convine ce are la dispoziție în galantar, Barty se joacă, improvizează, scoate dintr-un marsupiu magic vreo lovitură cu aromă de cricket.

Da, Ash joacă și cricket și, de aceea încheietura sa e foarte mobilă și inventează lovituri de vrăjitoare bună. Și pentru că e născută la Antipozi, soarele ăsta năucitor se scurge agale pe lângă ea, fără a-i provoca nicio daună.

Foto: Jason Heidrich / Icon Sportswire / IMAGO

Rafa Nadal – Laslo Djere: 6-3, 6-4, 6-1

Rafa. Îl iubesc pe tipul ăsta. Și pentru că îl iubesc, mi-aș dori tare mult să se lase, să-și capete liniștea. Ca să mi-o capăt și eu. Acum, cât mai are ceva păr în cap și câteva zone ale corpului neatinse de ticuri.

Sunt unul dintre cei aproape 16 milioane de urmăritori ai săi de pe Twitter și unul dintre cei care îi dau foarte des sfaturi de viață. În ultima vreme, după ce și-a agățat al 20-lea Grand Slam pe lângă hotă, singurul colț de perete pe care mai încap trofee, îl tot rog să se retragă, să-i lase și pe “ăștia micii” să ia “Șleme” de-astea.

I-am scris în limba engleză, pentru că a evoluat mult la acest capitol în ultima vreme, no? Însă nu știu încă ce sens i-a dat Rafa termenului “retire”, pentru că, de la acel mesaj al meu, stă mult mai în spatele terenului pe game-urile de retur.

În fine, nici gând să dea semn de pensionare, cred că mai repede mă las eu.

Foto: Hux Jing Chen / Xinhua / IMAGO

Nadal e liniștit doar pe iahtul său, în apele teritoriale mallorcane, nu foarte departe de casă, pentru a fi aproape de habitatul său natural. Și poate că-n bucătăria internă, când mai amestecă Xisca câte-o omletă din ouăle alea, să se relaxeze Rafa, dar nu aș băga mâna în foc nici pentru asta. Pentru că, aflat într-o competiție neostoită cu Roger și Nole, se poate gândi că aceștia conduc detașat în clasament când e vorba de împărțirea semințiilor.

Sigur că Djokovic, comandantul suprem al sârbilor, l-a mituit pe Djere cu ceva rețete fără gluten și i-a ordonat să fezandeze spatele ruginit al lui Rafa. Dar Nadalul s-a folosit însă mai mult de unghiuri, de spin-ul cățărător și de colțurile careului de avantaj la serviciu decât de forță.

Pe teren, Rafa se topește, se topește, se topește, nici nu mai știi în ce stare de agregare se află. Studiile cercetătorilor britanici spun, în mod cert, că Nadal este alcătuit din 90 la sută apă și restul sudoare dedicată tenisului.

Dar partea și mai bună e că pare că spatele lui Rafa arată bine. Ceea ce vă doresc și vouă.

Stefanos Tsitsipas – Gilles Simon 6-1 6-2 6-1

A fost un meci între două epoci diferite ale tenisului aici.

“Dinozaurul” Simon are 36 de ani și sigur a uitat că mi-a dat autograf acum ani buni, când a câștigat pentru a treia oară turneul de la București. Eu nu am uitat, și voi păstra mereu acea minge, pe care a mai semnat-o Paul-Henri Mathieu (Era Halep se va întreba WTF is Paul-Henri, știu).

Da, era pe vremea în care aveam turneu ATP la București. Gilles își va aminti asta, pentru că a luat trofeul atunci acasă. Definitiv. Și ne vom mai aminti alți câțiva nostalgici, din ce în ce mai puțini. Liberté, egalité, unde é turneul nostru, bré?

Stefanos joacă la Melbourne cu nonșalanța pe care ar afișa-o la Atena. Spectatorii sunt cu el, sunt colorați, sunt gălăgioși, pariez că sparg și farfurii între game-uri, când noi vedem reclame la case de pariuri.

Jason Heidrich / Icon Sportswire / IMAGO

Dar e clar că Stefanos a fost ambiționat de faptul că Domi Thiem s-a impus la US Open anul trecut.

E o breșă ce va căpăta, firesc, proporții tot mai mari în dominația sfintei treimi a tenisului. O breșă prin care Ștefan și-ar putea face apariția victorios. Cu alura sa falnică de muschetar încâlcit.

Mi-era greu să cred că un tip ce dă reverul cu o singură mână ar mai putea fi lider mondial, după zeul Federer. Dar, văzând cât de aprig și rezolut e Stefanos, chiar aș da o șansă entuziasmului său debordant.

Cât despre meci, Gilles nu a primit niciun dar de la grec. Se duce naibii tot ce știam din istorie.

Radu Albot – Roberto Bautista Agut 6-7, 6-0, 6-4, 7-6

Nimic nu anunța surpriza asta, pentru că Roberto e, totuși,  locul 13 ATP și jucase niște meciuri decente la ATP Cup. Iar Radu Albot e moldovean, deci practic frate de conjuncții cu noi, și pierduse cele două meciuri jucate în debut de sezon.

Radu a marcat 51 de lovituri direct câștigătoare azi, un scor demn de puncheri redutabili ai tenisului. Nici Berrettini și nici uriașul Kevin Anderson nu au reușit o asemenea performanță astăzi, de exemplu.

Moldoveanul Radu a dat, așadar, lovitura la Melbourne. Sau “pălitura”, mă rog, depinde din ce parte a Prutului privești situația. Încă un motiv pe deplin serios de a dori unirea cu Moldova: am mai avea și băieți pe tablourile principale de Gran Slam. Doar să ne grăbim cu unirea aia, că Radu are 31 de ani și ne trezim azi-mâine că ne-am unit degeaba.

Foto: IMAGO

Daniil Medvedev – Vasek Pospisil: 6-2, 6-2, 6-4
Andrey Rublev – Yannick Hanfmann: 6-3, 6-3, 6-4

Despre Rublev și Medvedev o să vorbesc la pachet, mi se pare că avem tone de potențial în acest cuplu formidabil.

Scriu despre ruși pentru că sunt mai bătrân și sunt nostalgic după Mihail Gorbaciov. Acea vestită Perestroika, care a schimbat la acel moment fața lumii, se anunță acum și în tenis datorită băieților ăstia doi, Andrey și Daniil.

Ei pot împrospăta, fără doar și poate, fața tenisului. Au stiluri extrem de diferite unul de celălalt, dar dezarmant de eficace. Sunt ca niște navete spațiale Soyuz programate de cercetătorii ăia ruși, cu chelie și halate imaculate să aterizeze la punct fix pe planeta Marte. Daniil ar ateriza perfect, iar Andrey, la câțiva picometri de țintă. Not bad, not terrible.

După ce au câștigat ca un taifun ATP Cup și și-au agățat la brâu scalpurile tuturor adversarilor doborâți, Daniil și Andrey se pregătesc de o semifinală la Australian Open. Vi se pare imposibil, ce ziceți de ideea asta?

Foto: Dean Lewins / IMAGO

Și acum realizez, băieții ăștia doi din Rusia sunt pe partea de tablou a lui Rafa. Nu știu cum e Rafa cu spatele, dar pe mine chiar m-a pocnit migrena.

Andrey Rublev e ca un cal de stepă neînșeuat și neîmblânzit, care nu suportă nicicum șaua și frâul. În clipa în care va găsi un antrenor care să îi prindă energiile într-un mănunchi și să i le focuseze doar către tenis, Andrey va fi un jucător de Top 3 mondial. Nu că acum ar fi prea departe de asta.

Daniil a simțit deja fiorii unei finale de Grand Slam. I-am simțit și eu din plin, și i-am asociat cu zeci de Dumnezei scrâșniți printre dinți, atunci când Medvedev era să-l întoarcă pe Rafa de la 0-2 la seturi in finala de la US Open 2019.

Când văd cum retrage racheta pentru lovitura de rever, îmi zic mereu că lovitura sa nu va trece peste fileu. Dar Daniil flexează mereu și mereu picioarele alea lungi de cocostârc și se așază excelent pe minge.

Reverul său e plat, șuvița sa e rebelă, fața sa e imperturbabilă.

Andrey și Daniil vor domina tenisul următorilor ani, asta e clar. Sper doar să nu se vaccineze cu vaccin rusesc.

Foto: IMAGO

Ce-am mai văzut azi la Australian Open:

  • Maria Sakkari (cap de serie 20), care impresiona cu mușchii lucrați înainte de turneu, și Vika Azarenka (cap se serie 12) pierd în primul tur, la Kiki Mladenovic, respectiv la Jessica Pegula. Vika s-a plâns de rigorile carantinei și că nu și-a putut intra în ritm. Dar dacă ea se plânge de lipsa antrenamentelor, atunci Sorana ce să mai zică? Nici măcar o sesiune de shopping cumsecade nu și-a putut organiza fata noastră acolo.
  • A înviat rebelul Thanasi Kokkinakis, făcut celebru, acum câțiva ani, de Nick Kyrgios. Nu e vorba aici despre faima din tenis, ci despre un tărâm mult mai lubric. Acum câțiva ani, Kyrgios îl enerva pe Stan Wawrinka într-un meci direct, șoptindu-i la fileu că Thanasi “punctase” la prietena de atunci a lui Stan, Donna Vekic. N-ai ce face, asta-i marca înregistrată Kyrgios. După o perioadă lungă de ceață în tenis, Thanasi a învins în primul tur aici. E o mare realizare pentru un tip ce se află acum pe locul 267 ATP.

Povestea zilei la Australian Open

Povestea zilei este cea a britanicei Francesca Jones, 20 de ani, numărul 245 WTA. Ea suferă de o boală genetică rară și are doar câte patru degete la fiecare mână și trei degete la piciorul drept. Deși are probleme cu menținerea echilibrului în deplasare, Francesca  a reușit să se califice pe tabloul principal, trecând, printre altele, de Monica Niculescu în marșul său către performanța carierei.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Ea a jucat în primul tur pe tabloul principal cu americanca Shelby Rogers și a luat bătaie. Cu toate astea, nu e o poveste tristă, dimpotrivă. Dacă toți copiii care vor să joace tenis ar trebui să ia exemple din sportul actual, ăsta ar fi unul dintre ele. Că de la Djokeri și de la Kyrgioși ne-am lămurit.

Poți să susții cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de:

Nic este cea mai recentă achiziție a găștii de cronicari. Zice că scrie despre tenis aproape de pe vremea lui Rod Laver, dar a scris până acum într-un stil serios. Vorbind mereu despre rachete din lemn, rever cu o mână, strângeri afectuoase de mâini la final de meci și fair-play, i s-a inoculat cumva ideea că tenisul e un sport nobil. Dacă e cineva pe aici într-atât de nostalgic încât să înțeleagă conexiunile stranii pe care le face cu tenisul antic de pe vremea lui McEnroe, Connors, Borg, Sampras, Agassi sau Edberg, să îl citească.

9 Comentarii

  1. Bun venit Nic, cronicar cu condei de aur.
    Nu am mai citit demult un articol pe un subiect la care sunt chiar profan, dar care sa ma tina curios (conectat) pana la ultimul cuvant. Ba chiar sa ma provoace sa caut detalii despre anumite elemente presarate in articol. De obicei, cand citesc stiri online, ma cam opresc dupa titlu si primul paragraf relevant (nu din ignoranta ci pentru propria protectie la excesul de reclame, fake, kitch si manipulare) .
    Felicitari, o imbinare extraordinara de cunostinte despre sport/tenis, istorie si geopolitica, intr-un stil literar original.
    Abia astept sa rasfoiesc cronica urmatoare.
    Mulțumesc!

    PS: felicitari echipei pentru mesajul calduros si la fel de sugubat, cu care l-ati descris si primit pe Nic in echipa. Cu siguranta un mare castig, pentru voi, pentru publicul vostru si pentru tenis!

  2. Salutare! Frumos scris! Am citit cu mare plăcere această alăturare de cuvinte din literatura pură și pe cele riguroase, tipice cronicilor sportive. Felicitări!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.