Așii lui Crăciun

Inima nu funcționează doar pe bază de sentimente

Ce am mai văzut de când nu ne-am mai întâlnit.

Bună dimineața la cafeluță și bine ați venit la articolul nostru. Credeați că ați scăpat? Așa am crezut și eu, dar nu s-a întâmplat. 

Proaspăt disponibilizat de la defunctul ziar tipărit “Gazeta sporturilor”, mă pregăteam să înfrunt cu demnitate libertatea și inaniția, când îmi scrie Meșter. 

După care, desigur, am luat-o pe urmele lui Al Pacino în “Nașul”: chiar când credeam că ieșisem din horă, dânsul mă trăgea înapoi. 

Mi-a cerut să urmăresc Open-ul australian, precum și pe celelalte, să pun mâna să le scriu.

Degeaba am încercat eu să mă apăr spunând că are în ograda site-ului cronicari tineri, harnici și talentați și că eu m-am despărțit afectiv de tenis de când s-a retras de tot Federer. Și încă o dată de când s-a retras parțial Nadal. 

Cel mult, aș putea să scriu despre cum era odinioară, pe vremea lui Evgheni Kafelnikov, Patrick Rafter, Wayne Ferreira și a idolului meu din fragedă pruncie – Andre Agassi. M-a combătut ferm, cu un singur cuvânt: Trebuie! 

Auzind așa, mi-am adus aminte că sunt pe jumătate bulgar (nicio legătură cu Dimitrov) și am citat dintr-un clasic al filosofiei bulgărești: Ce este – este, ce nu este – asta este! M-am simțit, ca atare, pregătit să continui opera aceluia cu un înțelept: Dacă trebuie – trebuie! 

Și am început să mă uit. Prima dată m-am uitat după Nadal: măi, unde e Nadal? Nu mai e Nadal? Ce ați făcut cu Nadal?! 

Pe vremea când urmăream cu sârg, nu se punea problema să lipsească Nadal de la ditamai Australianul. Vorba aceea, l-am văzut câștigând și când avea trupul plin de răni ca un soldat din poeziile lui Coșbuc. M-am informat: accidentările l-au doborât și pe dânsul. Are o vârstă. 

Chris Hyde/Getty Images

Și nu doar atât, i s-au reperat și niște probleme la obraz și coloană din moment ce tocmai a devenit ambasador al sportului în cunoscuta dictatură din Arabia Saudită. Ce se întâmplă cu Nadal? Și-a pierdut mințile? L-au îngropat arabii în bani? În anul cât nu s-a mai arătat prin circuit l-au înlocuit cu un altul, fără inimă? M-au cotropit întrebările, dar nu mi-am smuls capul de pe umeri, nu l-am dat de pereți, am încercat, pe cale rațională, cum ne-a învățat părintele gândirii în spațiul nostru cultural, Socrate – prietenul copiilor, să-l înțeleg.  

Ce a fost, deci, în capul acela al lui lovit prematur și devastator de calviție? Sigur, Nadal are cheltuieli cu academiile dânsului, iar felul în care și-a îngrijit finanțele, căutând mereu soluții de optimizare fiscală în chestiunea impozitelor, indică un bărbat prudent cu banii. Nu îi cheltuie fără discernământ sau, cum spun românii, nu îi sparge. 

Chiar și așa, omul e miliardar aproape, ce îi mai trebuie, ce nu îi ajunge? M-au lovit și pe mine toate retoricele, cu Arabia Saudită te-ai găsit, Rafa, să te legi la cap? Îl știu pe Nadal de când a apărut, adolescent. Pe atunci se lega la cap cu niște bandane în culori vii. 

Am șezut, așadar, și m-am gândit. Nu cred că Nadal e ignorant. Cred că Nadal e încredințat că face bine. Că sportul poate să ajute orice regim totalitar să se îmblânzească, să se deschidă și, în cele din urmă, să schimbe o societate. 

Acolo unde noi îl vedem breloc, el se vede deschizător de drumuri. Cu Cristiano Ronaldo și Nadal la subțiori, cu sportul chemat să spele toate, Arabia Saudită dă semnalul că se schimbă și că se schimbă mult și repede. 

Dar dacă nu se schimbă? Dacă Nadal și alte superstaruri din alte sporturi sunt doar perdele de fum? Observ că sportivii sunt mai înclinați să fie optimiști. Seniorul Rafa a pariat (iată, ce verb) pe o schimbare profundă – crede că e parte din ceva nou și important și, desigur, mai și câștigă ceva de pe urma asta. 

Dacă saudiții doar au cumpărat în viu idolii restului lumii sau dacă au încheiat un parteneriat care va duce la o schimbare semnificativă și în curând vom vedea Omari și Mahomezi prin fazele finale ale Australianului – să fim noi sănătoși. Cum ar spune tot filosofii bulgari (citând un cântecel italian): Ce va fi – va fi!

Împăcat cât de cât cu absența lui Nadal, deci, nu mi-a rămas decât să constat că nu l-a mai oprit nimeni pe Djokovic să intre în Australia, semn că pandemia a rămas în trecut. 

Acum, mi-am zis, să vedem cine o să îl oprească din a câștiga un nou trofeu major. 

Julian Finney/Getty Images

Nu mă număr printre admiratorii lui Djokovic, din rațiuni cât se poate de balcanice, pe care cred că le pot rezuma așa: e bun, e foarte bun, e cel mai bun, dar nu îmi place. 

Iar cu sportivii e ca în amor: îți place sau nu îți place, nu ai ce face (îmi cer scuze pentru acest nou moment de filosofie bulgărească). 

Iar Nole Djokovic a înșirat victoriile cu ușurința insuportabilă a celui care nu are zile proaste la serviciu.

Privesc la tenis de peste treizeci de ani, de pe vremea lui Bruguera și Berasategui. Nu sunt un privitor înfocat. Dimpotrivă, detașarea e arma mea secretă. Și curiozitatea, ca a copiilor. 

Îmi aleg preferații de o săptămână fără să le știu neapărat background-ul, din instinct, din cele mai copilărești motive – și nu mă abat de la această rutină. 

De pildă, la acest Australian mi-a căzut în fața ochilor și în ureche Mannarino. Superb nume! Nume de fundaș dreapta la Sampdoria Genova în anii 1990. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Ocazie cu care l-am îndrăgit și mi-am zis în adâncul ființei: Hai, măi, Mannarino, măi! Și mai avea și fața aia de Zidane înainte să dea la ceas de seară peste Materazzi. O căutătură anume. 

Kelly Defina/Getty Images

Am ținut, cum s-ar spune, cu Mannarino. Și mi l-a prins Nole Djokovic și mi l-a bătut cum băteau gospodarii covoarele pe bara de bătut covoare în zorii democrației. Cu cine să mai ții?

Eram convins că turneele astea le câștigă așa: la domni – Djokovic, la doamne și domnișoare – Swiatek. Așa că m-am uitat și după Swiatek. Doar că am dat de Linda Noskova, o adolescentă din Cehia, care mi s-a părut capabilă de minuni. 

Desigur, s-au mai văzut minuni în tenisul feminin. Nu le-ați uitat pe domnișoarele Andreescu și Răducanu. Adevărata minune e însă alta: să reziști. E chiar așa cum zicea Haruki Murakami despre scrisul de romane: oricine sau aproape oricine poate să dea unul sau chiar două bune. Dar să scrii romane treizeci și cinci-patruzeci de ani și să nu cazi sub un anumit nivel, asta pot puțini. Ei sunt romancierii.

Domnișoara Linda Noskova mi s-a părut că e dintre acelea care vor rămâne. Dar cine poate să mai știe?

Când mă uitam eu mai atent, credeam că domnișoara Barty o să câștige totul până la pensie și uite că s-a retras la umbra talonului înaintea lui Dănileț. Nu poți să știi. 

Andy Cheung/Getty Images

Nu evit evidența: motivul pentru care m-am uitat tot mai puțin către marile turnee (ba chiar și către cele mici și mijlocii) este faptul că nu o mai puteam vedea pe Simona Halep. 

N-am apucat să o scriu niciodată: nu cred că s-a dopat cu intenție, dar nu cred nici în deplina sa inocență. A făcut multe greșeli în chestiunea anturajului, ca și cum nu ar fi ascultat niciodată de vocile lui Tataee, Uzzi și Caddy din Pantelimon: anturajul este tot și asta nu se va schimba.  

Iar tenisul parcă nu mai are același farmec de când nu mai aveam și pe cineva “de la noi” acolo, sus. Nu, Sorana Cîrstea nu se pune. Pentru mine nu merge, din motive medicale. Trecerile bruște de la agonie la extaz și înapoi la agonie îmi pot dăuna sănătății cordului. Altfel, m-aș uita de drag la dânsa, ca la Gabriela Sabatini. Dar ce să fac? Inima nu funcționează doar pe bază de sentimente.  

Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.

Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.