Așii lui Crăciun

Asumare și reziliență

Când eram și eu mai tânăr trăgeam speranța, care se va dovedi neîntemeiată, că voi ajunge repede la pensie. Și bătrânel simpatic fiind îmi voi deschide un service de reabilitat cuvinte și expresii tocite. 

Așa tânjeam: să readuc la viață toate acele cuvinte și expresii folosite mult și prost. 

Așa mă gândeam că ar fi drăguț să îmi petrec vârsta a treia – să fiu un tinichigiu al clișeelor, să le redau tuturor acelor cuvinte și expresii tocite strălucirea. 

Să le redau poeților și poetelor și ei/ele să facă din acele cuvinte și expresii tocite alte poezii pentru alți oameni, să își lase cu ele unii altora amintiri. Fiindcă amintirile sunt și ele cel mai frumos lucru din lume.

Dar s-au întâmplat destule (interior-exterior), a mai răsărit și inteligența artificială, n-am îmbătrânit într-un ritm chiar atât de accelerat, n-am fost niciodată special român și uite, n-am mai ajuns la pensie și nici n-am inaugurat service-ul. Dar ideea nu m-a părăsit de tot.

Mă locuia și când am urmărit finalele Australianului – și la doamne și domnișoare, și la domni. 

La doamne și domnișoare am văzut-o pe această Aryna Sabalenka din Minsk, Belarus – rezidentă, firește, la Miami, Florida. 

Am fost și eu cândva în Minsk, tot pe vremea dictaturii lui Lukașenko, mustăciosul era la putere și atunci (acum șaptesprezece ani). 

Era frumos la Minsk, nu zic, dar doar dacă voiai să trăiești pentru totdeauna în anul 1991. Miami e altceva. Miami îți oferă.

Acestea fiind spuse pe partea geopolitică, la Australian am văzut din nou în Sabalenka o foarte bună jucătoare a unui anumit gen de tenis. Un tenis de forță și de rezultat. 

Robert Prange/Getty Images

Fără să cânte trompetele pentru ea, Sabalenka a instituit deja hegemonia la Australian. A început să înșire titlurile și nu cred că se va opri curând. Mai are măcar patru ani buni în față. 

Ce e remarcabil la Sabalenka e că nu vrea să fie altceva decât este. Și că – asta i-ar plăcea lui Socrate, prietenul copiilor – mai și știe cine este. 

Știind cine este și nevoind să fie altfel decât este, Sabalenka este deci, și aici voi folosi spre reabilitare un cuvânt preferat de impostori și ignoranți, influenceri și anumiți instagrameri, asumată. 

Cuvântul asumare mai are, deci, o șansă (va fi mai greu pentru relevant, rezoluții și procrastinare, care au încăput în gura atâtor fandosiți încât…). Sau cum ar rezuma regele nostru, Gică: Sabalenka e Sabalenka. 

Nu spun că e bine, nu spun că e rău: constat. Sunt un agent constatator al asumării Sabalenkăi. 

Pe lângă forță, ai nevoie de inteligență ca să îți gestionezi punctele forte și să ataci eficient punctele slabe ale adversarelor. Sabalenka le are. 

Ușor n-are să fie nici de acum înainte pentru cele care vor avea ghinionul să cadă în jumătatea ei de tablou.

Julian Finney/Getty Images

La domni, am văzut un spectacol de redresare și reziliență. Aceste două biete vorbe cu care au făcut gargară toți recenții cu funcție (sau aspiranții)… 

Medvedev l-a întins pe Sinner până când a plesnit el – Medvedev. L-au lăsat mușchii și oasele și s-a dus mintea limpede.

Revenirea lui Sinner, de la 0-2 la seturi, n-a fost ceva nemaivăzut. Încleștarea lui Medvedev cu Sinner nu a fost nici pe departe ca a titanilor Nadal-Nole. Ceea ce nu înseamnă că nu a fost remarcabil. 

Sinner, omul care l-a eliminat pe Djokovici și bine i-a făcut, e alcătuit în mod ciudat. E italian, dar parcă mai mult austriac. Pare un adolescent deșirat, dar are forța teribilă a unui vlăjgan și nu m-ar mira dacă în loc de rachetă ar juca într-o zi direct cu un trunchi de stejar. 

Și mai e antrenat și de Darren Cahill, ceea ce arată încă o dată că marea greșeală a Simonei Halep a fost despărțirea de un antrenor adevărat pentru a se arunca profesional în brațele acelui închipuit cu academie. Patrick Mouratoglu a ajuns un nume mare în tenis pe cârca Serenei Williams, care ar fi câștigat tot atâtea Grand Slam-uri câte a câștigat și dacă era antrenată de găina Iuliei Albu, chiar și după trecerea la cele sfinte a găinii.

Altceva mi se pare scandalos. Că acest Sinner era bebeluș, n-avea o lună, când au intrat teroriștii cu avioanele în Turnurile Gemene la New York în septembrie 2001. Atât de bătrâni suntem. Câștigă marile turnee copii care au trăit doar în epoca post-World Trade Center. 

Știu că oamenii își închipuie acum că Federer, Nadal și Nole vor fi eterni și numele lor vor fi pomenite o mie de ani de acum încolo. Nu se va întâmpla așa. 

Iar acum o să comit o barbarie și o să fac o paralelă cu fotbalul masculin, îndrăgitul sport. Și brazilianul Ronaldinho era veșnic în 2006. Apoi a răsărit argentinianul Messi și numele brazilianului mai are ecou doar în nostalgici. 

Așa vor păți și Roger, Rafa și Nole. Oricât de mari vor fi fost, timpul lor va rămâne categoric în urmă. Ne place, nu ne place, a venit timpul generației Sinner. 

Să ne scoatem șepcile în semn de apreciere, ca gest, ca reverență. Căci Australian Open ne-a oferit un veritabil show de asumare și reziliență. Cu drag. 

Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.

Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.