Meșterviuri. Călin Manda, 21 de ani, jucător de tenis: “Mă consider un jucător care poate intra în Top 10 ATP”

Călin Manda este unul dintre vârfurile de talent ale tenisului românesc din noua generație. După ce a câștigat în iulie faza națională a competiției Red Bull Next Gen Open, Călin ne-a reprezentat la Milano – alături de Cezar Crețu, finalist și wildcard – la faza finală a turneului. În victoria la japonezul Masimichi Imamura și în cele două meciuri foarte echilibrate pierdute cu belgianul Zizou Bergs și spaniolul Nicolas Alvarez Varona, Călin a mizat pe atuurile sale tradiționale – forță și serviciu – pentru a ieși în evidență prin contrast în competiția dedicată jucătorilor sub 21 de ani din 7 țări cu tradiție în tenis.

Călin Manda se află acum la vârsta la care încearcă să forțeze o urcare abruptă în clasamentul ATP. Piteșteanul este coleg de generație cu jucători precum Tsitsipas, de Minaur sau Shapovalov, pe care i-a cunoscut îndeaproape ca adversari în perioada junioratului (vârful său a fost locul 34 în clasamentul mondial ITF la juniori) și cu care a avut mereu meciuri foarte strânse. Am vorbit cu Manda la Milano despre greutățile prin care trece un tânăr jucător de tenis din România și despre filosofia pe care o aplică în viață și pe teren.

Despre Red Bull Next Gen Open 2019:

Am venit la Milano, la faza finală a turneului Red Bull Next Gen, cu scopul de a face treabă și de a da tot ce am mai bun. Am venit foarte motivat. Vorbeam înainte de meciuri cu antrenorul și cu ai mei și știam că mental și fizic sunt pregătit foarte bine. Doar că aici au apărut niște probleme. M-am simțit foarte ghinionist în aceste zile. Nu am ce să-mi reproșez la nivelul jocului sau ce să reproșez suprafeței. Pur și simplu m-am simțit foarte ghinionist.

Am avut șase tiebreak-uri jucate, cele mai multe dintre toți cei calificați la Milano, dar am reușit să câștig doar două dintre acestea.

Nivelul competiției a fost foarte ridicat, dar mă așteptam la asta având în vedere că am avut aici cei mai buni jucători din fiecare țară participantă. Ba chiar unii au fost cei mai buni din lume la categoria lor de vârstă. Cu toate astea, nu am fost speriat și sunt conștient de faptul că am fost la același nivel cu ei. Sau poate chiar mai sus. Din păcate, nu am știut să iau punctele decisive atunci când a trebuit să le iau: mingi de set, mingi de break. Am avut chiar 5-1 într-un tiebreak pe care l-am pierdut, iar din cauza asta am pierdut și meciul în loc să egalez la seturi. Dacă băteam în meciul respectiv, eram în semifinale.

Noile reguli inedite de la Red Bull Next Gen Open:

Formatul de la Red Bull Next Gen e interesant. Văzut din afara terenului, e chiar și mai interesant decât e din teren. Pe mine mă avantajează formatul ăsta cu seturi până la 4, fără neț și cu punct decisiv la 40-40. Se joacă rapid, în viteză, și ritmul ăsta e pe gustul meu. Numai că la genul ăsta de competiție ai nevoie de puțin noroc: un singur punct poate să facă diferența dintre un set câștigat și un set pierdut. Aș vrea ca regulile astea să intre și în circuitul ATP. Singura măsură care nu-mi place e cu punctul decisiv la 40-40. Pentru că, în acel moment, cel care servește are un avantaj enorm la masculin pe suprafețe rapide.

Dintre cei prezenți la acest turneu, îmi place foarte mult de spaniolul Nicolas Alvarez Varona (n.m. 18 ani, 801 ATP, 417 ITF). A pierdut în semifinale în cinci seturi într-un meci în care au fost trei tiebreak-uri, a fost la limită (n.m. contra danezului Rune, care urma să câștige turneul). Mi se pare că are calități foarte bune și-l văd ajungând foarte departe în tenis.

Încă de la început am spus că nu danezul Rune nu are nimic special. Știu că a câștigat turneul, dar asta e opinia mea. Nu-mi place stilul lui.

Mi se pare că generațiile noi au început să fie din ce în ce mai slăbuțe. Asta și pentru că vârfurile de generații au început deja să joace turnee de seniori: ATP sau Futures. E și cazul lui Sinner, care la 18 ani a jucat în ATP Next Gen (n.m. Jannik Sinner e pe 93 ATP și a câștigat turneul celor mai buni jucători sub 21 de ani organizat de ATP în paralel cu Red Bull Next Gen la Milano). Acum, dacă ai sprijinul financiar necesar, îți este mult mai ușor să sari peste niște etape și să treci direct în circuitul mare. La juniori se joacă în general doar ca să câștigi niște contracte și să te vadă lumea. Dacă ai banii necesari, te duci să joci direct la Futures.

Banii de care are nevoie un jucător de tenis de la noi:

Dacă ar fi să faci totul ca la carte într-un sezon întreg, nu cred că suma necesară ar putea să fie acoperită de vreun jucător sub 21 de ani din România în acest moment. Ca să faci totul ca afară și ca să nu-ți lipsească nimic, îți trebuie minim 200.000 de euro pe an. Și asta e o sumă minimă investită într-un antrenor pe care să poți să-l iei după tine la măcar două-trei turnee în fiecare lună, în condiții, în locuri de antrenament, în echipament, în racordaj, în racordat.

În junioratul din România, părinții sunt cei care te sprijină în primii ani și ulterior tot ei sunt cei care fac tot ce ține de ei pentru ca tu să faci tenis la cel mai înalt nivel posibil. Doar că uneori nu mai au nici ei de unde să te susțină.

Nu știu care ar fi soluția pentru ca cei mai buni sportivi din fiecare generație să aibă susținerea pe care o au rivalii lor de afară. Sunt convins că la noi nu există posibilitatea de a susține toți copiii talentați cu toți banii necesari. Dar ar putea să înceapă cu ceva, să te susțină măcar un an. În Australia, Franța și Spania, federația își ajută jucătorii ani de zile, chiar dacă aceștia reușesc sau nu să facă pasul în tenisul mare. La noi ar putea să înceapă de undeva: dacă nu pot să ofere antrenor, să-ți acopere măcar câteva turnee. Să te ajute măcar cu o sumă modică.

Când ești din România, primul gând pe care-l ai atunci când joci e legat de bani. Cei de afară se gândesc însă mai ales la punctele pe care le pot câștiga. Ăsta e un handicap: tu joci cu presiunea financiară, el joacă doar cu presiunea punctelor: puncte poți să faci săptămână de săptămână, dar banii sunt limitați și, după ce joci două săptămâni, s-a dus bugetul. Pe scurt, presiunea este mult mai mare pe noi. Ei au tot ce au nevoie și tot ce ar trebui să avem și noi. Dacă ai ce-ți trebuie, poți să aduni puncte și să crești stând 12 luni în turnee. În Turcia, de exemplu, sunt turnee săptămânal timp de 12 luni.

La turneele la care particip merg de cele mai multe ori singur. E un dezavantaj față de adversarii care vin cu antrenori sau chiar cu echipă după ei, dar nu am ce să fac.

Din ce știu eu, federațiile din afară câștigă foarte mulți bani din turneele pe care le organizează și asta le permite să sprijine jucătorii cu potențial la toate nivelurile. De exemplu, în Australia se câștigă bani la nivel federal din publicitate, din drepturi de televizare, din bilete. Ei au de unde să-și susțină talentele. Noi ce avem? Un singur turneu WTA care se joacă undeva prin vară. Avem un singur Challenger care se joacă în România, dacă puteți să credeți așa ceva: cel de 50.000 de dolari de la Sibiu. Gândiți-vă că există țări în Asia, America de Sud – nu mai vorbesc de Europa – în care există câte un Challenger săptămânal. Ba chiar americanii au câte două-trei pe săptămână. Și asta înseamnă că toți juniorii americani sunt ajutați săptămânal cu wildcard-uri, cu invitații. Bineînțeles că până la urmă cei mai buni ajung sus, pentru că nu te oprește nimeni să ai rezultate la turneele astea dacă ești mai bun decât ceilalți.

Dacă aș fi mâine președinte la Federația Română de Tenis, aș încerca să obțin mai multe fonduri din sponsorizări, de exemplu. Nu mă pricep la partea financiară. Dacă ignorăm partea asta, cred că aș încerca să fac mai multe pregătiri centralizate. Aș aduce antrenori specializați – pentru că avem antrenori excelenți în țară – și aș aduce în același loc primii 3-4 jucători din țară care să se pregătească și să se ajute ca nivel unul pe celălalt. Sportul ăsta e individual, măcar așa ne-am mai putea ajuta unul pe celălalt.

Românii care joacă pentru alte țări:

Din punctul meu de vedere, e o chestie absolut normală și logică. Noi știm cel mai bine ce se întâmplă la nivelul ăsta, chit că lumea critică: “Uite-l pe ăla sau uite-o pe aia, s-au dus în Cipru și joacă tenis pentru cei de acolo”. Ce nu știe lumea e că situația nu e atât de simplă când ești de cealaltă parte și că asta este pur și simplu o soluție decentă pe care o găsesc mulți ca să-și continue cariera. Aș face asta oricând, indiferent de federație. Dacă sunt sigur că-mi sunt oferite toate condițiile necesare pentru a face performanță, aș face asta.

Să ajungi în top depinde de tine și de banii pe care îi ai. De exemplu, nu cred că Bianca Andreescu a mers în Canada pentru că aici nu putea să joace tenis. A mers pentru că cei de acolo au susținut-o financiar, din moment ce aici nu a avut susținere. Bianca a plecat de la Pitești, a făcut antrenamente unde fac eu. Am și avut ocazia de a discuta cu ea la un moment dat.

Cum se vede pe el însuși peste doi ani:

Mă văd foarte, foarte departe. Știu însă că trebuie să apară o oportunitate financiară. La mine nu știu dacă am ce să mai schimb, pentru că mă consider foarte ok la toate nivelurile: tehnic, pregătire. Financiar, însă, am o mare problemă: anul ăsta am reușit să joc abia 7 turnee Futures în tot sezonul. Asta e extrem de puțin: îți trebuie măcar 3-4 ca să te acomodezi.

Importanța părții mentale în tenis:

Psihicul e cel mai important în tenis. Fizic și tehnic avem cu toții niveluri apropiate la această categorie de vârstă. Nu prea vezi vreun jucător care să fie net superior sau net inferior. Practic, diferă stilul de joc și deciziile pe care le iei în momentele-cheie. Psihicul schimbă însă totul. De exemplu, că tot vorbeam de danezul Rune: nu-mi place ca stil și ca joc, dar a venit extrem de bine pregătit psihic aici. Se antrenează la Mouratoglou, însă dintre toți cei opt care au venit aici, mi s-a părut cel mai slab: fără forță, fără serviciu, fără spectacol, fără talent. Totuși, psihic a reușit să bată tot.

Pot să dau exemple din tenisul mare: Kyrgios și Fognini sunt extrem de talentați și probabil peste mulți dintre cei care se află deasupra lor în clasament. Poate că la capitolul talent pur sunt chiar peste unii dintre cei din față, cum este Djokovic. Dar sârbul se menține la un nivel ireal din punct de vedere psihic și câștigă tot.

Adversarii noștri fac pregătire mentală încă de mici. Majoritatea dintre cei cu care am jucat în carieră – și mă refer aici la cei mai buni dintre ei – sunt deja prinși într-un program super profesionist. Și vorbesc aici de jucători precum Tsitsipas, care e în locul 6 ATP, de de Minaur, care e în Top 20, de Aliassime, care e și el în Top 20, de Shapovalov, care e pe 15, de Tiafoe, care a prins acum Top 50, de Kecmanovici și Ruud, Top 60. Am jucat cu toți și cu toți am avut meciuri foarte strânse.

Foștii adversari de la juniori care au ajuns în top: Tsitsipas și de Minaur:

Nu știu dacă aș fi spus la juniori că Tsitsipas va ajunge atât de sus, dar în mod clar aș fi spus că de Minaur va fi un jucător mare. Era favoritul meu de mic. Am jucat cu el o dată la simplu și o dată la dublu. La simplu m-a bătut 6-4, 6-4 în Australia, la el acasă, (n.m. în 2016, în primul tur al turneului AGL Loy Yang Traralgon Junior International), iar la dublu am pierdut 6-7, 5-7 la Australian Open (n.m. în 2016, în turul al doilea al probei de dublu juniori). Mi-au plăcut mereu viteza și curajul pe care le are. E foarte curajos în joc, ia niște decizii pe care nu știu câți ar fi în stare să le ia. Mi se pare că are o atitudine excelentă și că e foarte spectaculos. Când era mic, toată lumea-l poreclea “Kamikaze”. Pentru că intra în orice minge, nu-l interesa că adversarul avea doi metri și servea cu 260 de km/h sau că avea 1.50 și lovea mingea cu lift. El avea stilul lui: intra la fel în teren, lovea tare de oriunde și nu făcea niciodată pasul înapoi.

De Minaur e complet diferit în timpul liber față de cum e pe teren. În afara lui, e foarte energic, foarte amuzant. Face tot felul de tâmpenii: își pune peruci, face farse. Dar când intră pe teren, s-a terminat: se concentrează doar pe ce are de făcut acolo.

Embed from Getty Images

Toate meciurile pe care le-am jucat cu Tsitsipas au fost foarte strânse. Am jucat ultima dată la Europenele de Juniori, în 2016. S-a jucat la Klosters, în Elveția (n.m. în turul al doilea al turneului pe care Tsitsipas l-a câștigat fără să piardă set). M-a bătut cel mai greu din tot turneul: 6-4, 6-3, cu un break în fiecare set. A câștigat europenele la pas, cu mine a avut cel mai greu meci din toată competiția.

Nu cred că de Minaur va ajunge vreodată pe locul 1 mondial. Dar Tsitsipas sigur o va face.

Embed from Getty Images

Despre rivalul de la juniori care nu a reușit încă să se impună în ATP, deși îl vedea sus:

Michael Mmoh e un american care e cel mai bun prieten al lui Tiafoe, erau mereu împreună la toate turneele. Încă nu a pătruns unde se aștepta toată lumea (n.m. Mmoh e pe locul 238 ATP după ce în 2018 urcase pe 96 în clasament). Era mult peste Tiafoe din punctul meu de vedere: și tehnic, și fizic.

Nu știu de ce unii ajung sus și alții nu. Nu e vorba de muncă, pentru că toți muncim. Mai ales că după un anumit nivel, toți muncim cam la fel. Doar că depinde mult de factori externi precum anturajul, de exemplu. Dacă ești într-un cerc bun, vei face treabă. Dacă nu, vei pierde mult în joc. Eu consider că am făcut parte dintr-un anturaj foarte bun. Din moment ce sunt conștient de asta și pot vorbi deschis despre asta, cred că pot să spun că am ales corect: prieteni mult mai puțini, dar buni.

Embed from Getty Images

Stilul său de joc:

Mă consider un jucător care poate intra în Top 10 ATP. Mă cunosc foarte bine, văd cum joacă ceilalți și mă consider un jucător cu lovituri pe care mulți nu le au. Și nu o să le aibă vreodată, pentru că multe sunt native. Cred că, în cazul meu, 70% e nativ și 30% muncă în acest moment.

Am lucrat foarte mult la serviciu încă de când eram mic. Mi-a plăcut mereu să servesc și am făcut asta știind că treaba asta o să mă ajute mult, mai ales că la masculin serviciul e vital. M-am bazat mult pe explozia din braț, pentru că știam că sunt capabil de asta. M-aș caracteriza ca fiind un jucător care se bazează pe putere, pe multă putere. Îmi place să joc așa și să fac mult spectacol. După părerea mea, spectacolul apare în tenis atunci când pe teren se joacă la o viteză mai mare. Atunci mă simt bine ca jucător. Dacă stau să plimb mingea peste fileu nu mă simt deloc bine, mă plictisesc așteptând să se întâmple ceva. Sunt conștient că un alt tip de joc m-ar putea ajuta la nivelul rezultatelor, dar mie-mi place mult să risc.

Vreau să cred că stilul meu este foarte apropiat de cel al lui Nick Kyrgios. Îmi place foarte mult de el la nivel tehnic, chit că nu-mi place atitudinea lui când începe să exagereze. Atunci când văd la el o lovitură neobișnuită, o încerc și eu la antrenamente. De cele mai multe ori îmi iese destul de repede.

Vreau ca lumea să mă știe ca fiind un jucător spectaculos. Un jucător care știe să facă show, care interacționează cu spectatorii. Îmi place să vorbesc în teren, să râd.

Recunosc că mai înjur în teren din când în când. Dar sunt conștient că trebuie să-mi țin gura. Nu știu însă cât ne dăm noi seama, dar și cei mari – Djokovic, Murray – înjură extrem de mult. Nu spun că e bine, dar în teren există momente foarte frustrante în care pierzi puncte importante, deși joci bine. Ești singur în teren, în cap e o agitație continuă și pur și simplu nu mai conștientizezi ce-ți iese pe gură. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să spun lucruri în timpul meciului despre care am uitat instantaneu. Se întâmplă să nu-mi aduc aminte absolut deloc de lucrurile pe care le spun după puncte mai strânse.

Țin cu Federer încă de când eram mic. Și acum tot cu el am rămas. M-am și întâlnit cu el la Australian Open. Nu am vorbit prea mult, dar am făcut câteva fotografii și am mers la același restaurant acolo. A fost o experiență inspirațională pentru mine.

Cum se vede tenisul de la 21 de ani:

Nu mă deranjează absolut deloc cei care spun că există jucători care la vârsta mea, adică la 21 de ani, au câștigat Slam-uri și turnee mari. Pentru mine, asta e o motivație în plus: îmi arată că jucători cu care eu m-am duelat pe teren, cu care am fost mereu la limită și pe care chiar i-am bătut, au putut să ajungă sus. Pe mine mă motivează foarte mult faptul că-i văd acolo, sus, pentru că-mi dau seama astfel de nivelul meu și de cât de aproape sunt. Am nevoie de câteva turnee bune care să mă ajute să răzbesc.

Primii pași în tenis:

Ai mei m-au dus la tenis la 4 ani și jumătate. Eram la grădiniță în Pitești și îmi aduc aminte cum un profesor a venit cu fluturașe prin care eram invitați la tenis. Destinul a făcut să nu-l arunc și să-l duc acasă. Eram mic și trebuia să-mi găseasc un drum. Am făcut și înot, dar după trei ședințe am plecat acasă plângând. M-a lăsat să înot pe spate și m-am dus la fund.

Participarea la Australian Open:

La Grand Slam-uri am participat doar la Australian Open (n.m. în 2016). Puteam să particip la toate Slam-urile în acel an, pentru că făcusem turnee excelente și eram pe locul 34 mondial în clasamentul ITF. Dar am fost nevoit să renunț la ideea asta pentru că a fost anul în care am dat Bacalaureatul și am decis în familie să mă concentrez pe asta, deși eram pe val cu tenisul.

La Australian Open am intrat direct pe tablou datorită clasamentului excelent pe care-l aveam. Am jucat în primul tur cu un australian, la el acasă (n.m. 6-2, 7-5 cu Richard Yang). În tribune erau o grămadă de spectatori care veniseră să-l vadă. Am reușit să joc foarte bine, iar psihic am reușit să mă păstrez excelent, pentru că era foarte greu să faci asta în condițiile din tribune de la acel moment. L-am bătut, iar în turul al doilea am avut “norocul” de a juca cu Tsitsipas. Era locul 3 ITF și favorit 3. M-a bătut 6-4, 6-3, dar la 4-4 în primul set am avut 40-15 și am dat trei duble-greșeli consecutive. S-a dus primul set, iar în al doilea mi-a mai luat un break și gata. Acolo s-a terminat visul meu australian.

În anul respectiv a trebuit să iau o mică pauză pentru că a trebuit să dau Bac-ul. Nu am mai jucat deloc turnee, doar mă antrenam. Am făcut meditații zi de zi și era foarte obositor. Până la urmă am luat și Bac-ul și am fost primul la secția de tenis a Liceului cu program sportiv din Pitești.

Nu ai nicio șansă să faci și școală, și tenis. Poți să faci asta până la un punct, însă apoi trebuie să alegi clar între cele două. Poți să termini generala și poți să termini și liceul, depinde de situație și de jucător. Dar e clar că trebuie să bifezi și partea asta, pentru că trebuie să te gândești și la ce vei face după ce termini cariera. Mai ales că nu știi exact unde se termină.

Despre Next gen versus Old Gen:

Cei mai tineri intră în teren având foarte mult respect pentru cei trei din vârf, iar ăsta e un minus încă din start. Într-un sport, adversarii sunt adversari, nu contează dacă ești Manda sau Federer: nu te cunosc, nu-mi pasă cine ești, astăzi jucăm amândoi pe același teren. Dar când îl ai dincolo de fileu pe Federer, e cam greu să nu-ți stea capul la cine-i acolo și la ce-a făcut în tenis.

După ce se vor retrage cei trei jucători imenși din Top Three, cred că în ATP va fi cum e acum în WTA: se vor schimba în top mai mulți, în funcție de moment. Dar nu ai de unde să știi cine și cum, pentru că la băieți apare câte unul de care n-ai auzit și începe să îi bată pe toți. Italianul care a câștigat ATP Next Gen, Sinner, juca în calificări la turnee Futures la începutul anului. A câștigat 3 Challenger-uri la rând și acum e brusc în Top 100. Doar că ajungem la aceeași discuție: în Italia, ai câte un Challenger săptămânal. Iar acolo, tinerii buni primesc wildcard-uri săptămână de săptămână. Asta înseamnă că nu mai joci calificări și intri direct pe tablou. Asta e deja ceva enorm pentru un junior chiar și dacă vorbim doar de banii pe care îi primești. Italienii au avut încredere în el, l-au sprijinit și l-au încurajat, așa cum fac cu toți juniorii.

Cam în fiecare an iese câte un tânăr interesant din fiecare țară: în Australia iese unul, în Italia iese unul, în Canada iese altul, în State ies mai mulți.

Tenisul la dublu:

Îmi place, dar nu e ceva după care mă dau în vânt. Am câteva turnee jucate și câștigate: două Futures de 15.000 pe care le-am câștigat la dublu la seniori, iar la juniori am o groază de turnee în care am bătut. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din tenis e Alexandar Lazarov, un bulgar (n.m. 22 de ani, locul 509 ATP, 197 ITF). Cu el mă înțeleg excelent la dublu și nu numai: ținem legătura zilnic și vine la mine, stă câte 3-4 săptămâni când ami sunt turnee la noi în țară.

În Bulgaria e mai rău decât la noi când vine vorba de turnee, dar îi mai ajută Federația cu una-alta: le mai dă niște bani, le facilitează accesul la câteva turnee, le plătește niște deplasări. Dar, per total, și la ei e ca la noi. În afară de Dimitrov – care acum oricum e mai mult american decât bulgar – nu mai există nimeni acolo.

Semifinala de la Orange Bowl:

La nivel de rezultate, eu am oferit lucruri incredibile. La 18 ani am făcut semifinale la Mondiale (n.m. în decembrie 2015 la Orange Bowl, Miami, SUA) într-un turneu în care au jucat toți jucătorii tineri care acum sunt pe la televizor. Am ajuns atunci în semifinale și m-a bătut Kecmanovic cu 6-4, 6-2 (n.m. Miomir Kecmanovic are 20 de ani acum și e pe locul 60 ATP). În finală, Kecmanovic l-a bătut pe Tsitsipas în trei seturi. Așa că am ajuns atunci între primii patru, iar ceilalți trei erau Kecmanovic, Tsitsipas și Mate Valkusz (maghiar, locul 567 ATP în acest moment). La turneul ăsta participaseră și Shapovalov, Ruud, de Minaur, Aliassime, dar au fost eliminați înaintea mea de pe tablou. Am intrat atunci cu ajutorul clasamentului, chit că am intrat printre ultimii pe tabloul de 64 de jucători. Dar turneul ăsta m-a propulsat mult în clasament.

Atunci a fost singura dată când Federația a făcut cu adevărat ceva pentru noi. Am mers atunci în State cei mai buni juniori de la fiecare categorie de vârstă: vreo 14-15 persoane. Și totul a fost plătit de Federație. La Australian Open, la o lună după acel moment, mi-am plătit eu cazările și masa, iar Federația a plătit doar biletul de avion.

Titlul de vicecampion european din 2015:

2015-2016 a fost cea mai bună perioadă a mea. Pentru că am venit de la Campionatele Europene de Juniori, unde am luat locul al doilea pentru România. Am pierdut finala pentru că a trebuit să mă retrag din cauza unei accidentări. Eram poziția 1 în echipă, Frunză era poziția a doua și Borza poziția a treia. Acolo se joacă în echipe – simplu, simplu, dublu – și Frunză câștigase meciul lui. Am intrat eu și jucam cu poziția 1 din echipa Slovaciei, un jucător ireal de talentat, Alex Molcan (n.m. în acest moment 21 de ani, 319 ATP). M-am retras la 1-1 în al doilea set din cauza unei entorse la genunchi.

A fost o experiență cumplită, am mers în cârje pentru o perioadă și-mi era frică să calc pe picior după ce am revenit pe teren. S-a întâmplat la serviciu, când am căzut prost la aterizare, mi-a trosnit genunchiul și am leșinat de durere. Știu doar că au intrat toți panicați, iar eu eram pe teren și plângeam. M-au luat în brațe și m-au pus pe targă. Din fericire, a fost o durere care nu m-a ținut mai mult de o săptămână, dar mi-a fost extrem de frică să intru din nou la joc.

Chiar dacă m-am accidentat într-un meci al lotului național, mi-am plătit eu recuperarea. Dacă te antrenezi la Națională, vine medicul, te dă cu un spray și îți spune “La revedere”. Nu contează ce te doare, spray-ul cu gheață e soluția la orice.

În alte țări, dacă un jucător simte durere la mână sau la picior, preferă să nu intre în teren. Chiar că numai dacă ar intra ar lua 100.000 de euro. Cum a fost cazul lui Auger-Aliassime, care a refuzat să vină la ATP Next Gen din cauza unei accidentări. În România, dacă ne-ar da cineva 100.000 de euro pentru un meci, am juca și fără picioare.

Dacă tenisul devine viața ta, te gândești doar la asta. Și atunci simți diferența față de cei de vârsta ta din alte țări pentru că te culci cu asta, te trezești cu asta.

Un român care vine din spate la juniori:

Dintre băieții cu potențial din tenisul de la noi, îl văd ajungând foarte sus pe Nicholas-David Ionel (n.m. 17 ani, 49 ITF în acest moment). Are un set de calități excelente și ca stil și fizic seamănă mult cu Alex de Minaur. Are și o doză de nebunie în joc.

La fete, nivelul de joc e mult mai coborât și asta înseamnă că e mai ușor financiar pentru jucătoarele bune să ajungă sus. Nivelul e mai slab și ele reușesc să câștige mai ușor puncte și turnee. Impresia mea e că la feminin, în special la juniori, nu există concurența asta acerbă pe care o avem la masculin. La fete, jocul depinde mult de fiecare zi.

Embed from Getty Images

Ce face în restul sezonului:

La trei zile după ce ajungem acasă de la Milano, de la Red Bull Next Gen, o să plec în Turcia, unde o să joc trei turnee Futures de 15.000 de dolari consecutive.

Câștigătorul unui astfel de turneu ia în jur de 2200 de euro. După ce plătești cazarea și biletul, îți mai rămân de niște baclavale.

Simona Halep:

Simona a ajuns în vârf datorită muncii și ambiției de care a dat dovadă. Eu consider că e cea mai ambițioasă jucătoare din circuitul WTA. Se vede în stilul ei că a muncit enorm. Pentru a reuși să joci cum o face ea, ai nevoie de mulți ani de muncă și de sacrificii în spate.

Eu cred că vor mai exista românce care să urce până pe locul 1 WTA.

Roger Federer:

Perfect.

Rafael Nadal:

Multă muncă

Novak Djokovic:

Ambiție. Ambiție de sârb. Ar trebui s-o avem toți.

Serena Williams:

Forță. Dar e un tip de forță brută care nu-i pe gustul meu.

Naomi Osaka:

Îngâmfată. Nu-mi place.

Ashleigh Barty:

Foarte deșteaptă. Îmi place mult. Ia mereu deciziile bune.

Marius Copil:

Îmi place, e un pic în stilul meu. Are un serviciu excelent și cu dreapta dă foarte bine. Dar, la fel ca mine, ar trebui să mai pună un pic la punct partea mentală. Mi se pare că pierde meciuri pentru că nu e foarte constant.

Horia Tecău

Foarte serios, foarte pus la punct. Are totul foarte bine structurat la nivel mental.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.