Carlosul Sacru

În așteptarea acestei zile de US Open, mi-a fugit telecomanda pe canalele de sport care nu prezintă sport. Eh, mai există, nu strâmbați, ăia dotați cu pilozități, ca să citez la a șaptea mână din regele fotbalului autohton.

Ei bine, pe acel post TV mi-a apărut ca din senin încruntatul selecționer al naționalei care nu mai are nevoie de victorii pentru a-și demonstra valoarea. I se trage din perioada în care ni se inocula că echipele mici s-au dus după dinozauri. Fetișuri arhaice pentru extincții deplorabile.

Așadar, insul pe care îl cheamă Iordănescu prezenta cincinalul următoarei săptămâni în care cei echipați în galben – până și karma, chiar dacă ar vrea să redevină fată cuminte, se simte cu mâinile legate – trebuie să-și grăbească o anumită calificare la Europene.

Tot un fel de Grand Slam, dar din sportul cu chișca. Pe cetățean, la cum este cotropit de baloții de mușchi concentrați în zona maxilo-facială, l-aș fi văzut mai nimerit ca purtător de cuvânt la Floreasca după Colectiv și Crevedia, nu antrenor al unei selecționate de orice mișcare sportivă.

Nu de alta, dar subsemnatul, dacă ar avea copilul chemat la lot, ar sta numai cu tensiometrul la subraț de fiecare dată când iese încruntatul la declarații:

– Aoleu, a pățit băiatul meu ceva?! Ați sunat, bă, la Ambulanță? De ce stai atât de trist, mă?

Mai bine că nu. Mai bine că judecăm tenis, că implicit suntem salvați de emoțiile alea apocaliptice. Desigur, o așteptăm pe Cîrstea ca bugetarul puntea dintre weekend și sărbătorile de peste an. Hai, Sori! 

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE NOUL PORSCHE CAYENNE

---

Carlos Alcaraz – Matteo Arnaldi 6-3, 6-3, 6-4

Meșter mă plătește în aur ca să parchez în săptămânile de Grand Slam, dar îmi permit să-l mai și păcălesc. De pildă, ratez unele meciuri, iar la turneul new-yorkez nu văzusem până aseară nicio reprezentanție a spaniolului care stă pe turla ATP. Nici el nu părea străin de programul meu. A făcut-o special: a sfâșiat mânecile tricoului ca să i se observe în toată splendoarea brațele de gladiator in progress. Ăsta nu trage de fiare “pentru el”, ca să apelez la o cutumă a anilor ’90, când culturiștii din cartierul meu încurcau falsa modestie cu ABC-ul marketingului personal care nu prezintă de fel valențe comerciale.

Având în față un italian lipsit de rulaj, Carlos a părut bătrânul, sfatul seniorilor care se împiedică de emoția înecată și uneori tâmpă a adolescentului aflat față în față cu nevoia de a demonstra. Arnaldi are doi ani și ceva peste Alcaraz, însă nu doar șepcuța cu măcar un număr mai mare lasă impresia că nici să se bărbierească nu știe ca ibericul. Skill-uri de jucător cu potențial are, la un moment dat a și crezut că îi poate răpi numărului 1 mondial un set. Picase în ditamai capcana. I se întinsese o variantă occidentală a șaradei eminesciene din Scrisoarea a III-a:

– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? Plimbă ursul, amigo, i s-a adresat de sub sprâncenele groase Carlitos și proiectul s-a dus, bâldâbâc, în mocirla tartinabilă.

Tot mai musculosul de după fileu nu forțase, a lăsat mostrele de raliu în ultimele game-uri, atunci când a scos o sclipitoare paletă de scurte. Iar demonstrația de forță a făcut-o pe ultimul serviciu al oponentului, stil în care a închis meciul și i-a zâmbit italianului. A fost ceva de genul:

– Signore, aș mai fi stat cu tine, e și ceva atmosferă, dar prefer să-mi fac amintiri cu traseele din următorul tur.

Așa se instalează maturitatea, jucând cu subconștientul adversarului. La final, mai ales după ce-l dezasamblezi în trei seturi, poți să întrebi și de amorul artei când și-a făcut ultima dată aerisirea labirintului de sub scalp și mătreață.

Peyton Stearns – Marketa Vondrousova 7-6, 3-6, 2-6

Risc să calc pe drumuri deja prăfuite, însă mustățile mâzgălite cu pixul pe coperțile manualelor de istorie care au fost transpuse pe brațele Vondrousovei ar putea lăsa fără pâine armate întregi de tatoo artists. Credeam că numai la noi oricine poate face orice: schimbăm becuri, găurim pereții duminica la 7 dimineața, evident cu cea mai mare bormașină, ca să moară vecinii de dușmănie la ficat, reparăm instalații sanitare și ne rupem singuri spinarea cu mobila pe omoplați, căci firmele de cărăușie abia au putut face rost de șoferul de camion.

Și, mai nou, ne și tatuăm de capul nostru, cu toate că aici aș avea dubii majore. Poate că e doar la cehi această apucătură, încă n-am văzut pe la noi picturile rupestre din spatele blocului. Pe piele, zic. Nu mă refer la mostrele de talent tușate cu grafitti, ăia sunt olimpici care trăiesc în asociații de proprietari cu datorii la furnizorii de servicii. Sunt nedescoperiți și astfel vor rămâne până la următorul descălecat al Celui de Sus.

Marketa, căci și ursitoarele au anticipat că-i vor bascula niște pixuri pe antebraț, n-a luat în serios duelul cu juna Stearns. 0-3, ho, că nu știi să ții la glumă, 4-4 și 5-5, iar în tie-break i-a alunecat forehandul și americanca a țopăit ca la majorat.

Pe cine am văzut uitându-mă cu atenție la asta mică? Nu seamănă nicidecum fizic, doar sunt blonde amândouă, dar au aceeași atitudine. E leit creața cu mers de valutist din Ozark, mai exact Ruth, pe numele său din serial: am așteptat tot meciul să scoată și pistolul ca să obțină victoria.

Euforia a îmbujorat-o, însă, în exces. Serviciul a început să-i tușească, a forțat apoi prea mult, numai că de dincolo nivelul de tenis crescuse simțitor. Marketa e cea mai recentă câștigătoare de Mare Șlem, după ce a cucerit Wimbledonul, și la ce se arată pe restul tabloului are motive să-și mai caute niscaiva zile de cazare. Cu mic dejun inclus, eventual și o sesiune foto în miezul zilei de sâmbătă.

C. Gauff, J. Pegula – M. Kostyuk, G. Ruse 6-4, 6-1

N-am vreme să frunzăresc Monitorul Oficial, chiar și Wikipedia mi se pare stufoasă în materie de trebi juridice. Parcă Vasile Lupu iniția în 1991 Legea fondului funciar, nu-i așa? Era legea cu numărul 18 de care Ion Iliescu se temea ca de alegerile libere. Fix chestiunile funciare au redimensionat pofta de joc a Jessicăi Pegula, la câteva ore după ce își luase adio din concursul de simplu. Terenul chiar era mai mare, se lățise și distanța dintre granițele binelui și răului, numărul 3 WTA era o altă atletă. Adevărat este și că avea străjer de nădejde în Coco pe care Mircea Meșter o vede câștigătoarea acestui GS din State. Deh, prima regulă era îndeplinită: Iga e acasă, la Ziua recoltei polone.

Totuși, Gauff n-a fost neapărat vioara întâi în disputa cu Gabi Ruse și Marta Kostyuk. Tot Pegula a livrat câteva chei pentru a reteza din avântul alor noastre, căci era o confruntare între americance și două fete din estul bătrânului continent. Ucraineanca, filosofic vorbind, a ajuns mai târziu la meci. Era deja 5-1 în runda inaugurală, dar acest game a durat o veșnicie, cu patru mingi de break nefructificate de outsidere.

 Spuneam că s-a insinuat și Marta în joc. A băgat topoare, a vorbit aceeași limbă cu Gabriela și aproape că întorseseră căruța în cea mai mare intersecție: au avut minge de break care le-ar fi dus la un nesperat 5-5. O minge în fileu, apoi returul româncei mult în aut au securizat pentru oponente un set din care nu speram să iasă atâta vitamină la hectar. Se mai și presta în aprozarul sportivelor de peste Atlantic, cu public, cu râul și ramul care, măcar la ei, nu bate în geam.

Deja eram la a doua cafea a serii, punga mi se arăta plină pe jumătate, începeam să sper. Mai ales că Ruse și Kostyuk intrau în setul doi cu game. Au rămas cu el, e bun de plantat în ghiveci, nemiloasele gazde manifestând alt tempo și o coordonare care le permit să spere la trofeu.

Madison Keys – Jessica Pegula 6-1, 6-3

Am pomenit-o pe învinsă și în cronica meciului de dublu. După ce le bătuse pe Giorgi, Țig și Svitolina, Jess a făcut-o lată cu Keys, o surpriză pentru mulți. Nu și pentru cei care au urmărit fratricidul american. Madison și-a asumat rolul de kamikaze, iar raportul loviturilor câștigătoare nu are nevoie de translator: 21-6! Felii, bucățele a făcut-o pe lady Pegula. Și acum trebuie să umble curierii, nemâncați și fără o oră de somn, ca s-o livreze pe nefericită la domiciliul originarei din Buffalo. Pe toată! Trebuie să fie câteva duzine de colete. Agatha Christie, pe asta n-ai născocit-o! Hercule Poirot a rezolvat numai integrame cu anecdote, nu și cine știe ce cazuri complicate.  

Keys are finală aici, la US Open, în 2017, când pierdea la Sloane Stephens, numai că viitorul foarte apropiat are cozoroc, încredere totală și ceva background de la GS-ul precedent. Vondrousova i se zice.

Ons Jabeur – Qinwen Zheng 2-6, 4-6

Atât de dezlânată în mișcări n-am văzut-o niciodată pe Ons în tarlaua oficială. Ea este oricum o rebelă a tenisului feminin, însă ar fi de ajutor – pentru ea, totodată pentru soțul-antrenor care parcă vorbește prea mult din colțul său rezervat în peluză – să ne lase impresia că nu intră la bal și cu alte preocupări lăsate în bară. Low profile, ca atunci când ai multe de rezolvat pe laptop și tragi la nesfârșit de memoria RAM: 74 de pagini și două aplicații avea deschise tunisianca pe timpul optimii de finală cu Zheng. Cumva trebuia să-i crape device-ul ca să mănânce și gura băieților de la service-ul IT din colț.

– Poate că așa pleacă ea la piață, fără listă de cumpărături și fără sacoșă, cum fac gospodarii cu adevărat responsabili, nu doar cei care doar pozează, mi-am zis în gând.

De unde? Răpusă mai clar decât o arată scorul în primul set, și-a pierdut serviciul în startul celui secund, însă a avut un puseu de ceva. Demnitate, experiență? I-aș zice și expertiză, fusese în actul final al turneului cu un an în urmă. Rebreak, apoi trece la conducere. Chinezoaica n-a vrut să remarce vreun reviriment al adversarei, și-a păstrat cumpătul sub lanț și a exploatat la maximum clișeele lui Jabeur. Peste 30 de neforțate din partea favoritei e prea mult ca să speri la o calificare, mai ales dacă ai în față o rezistență decentă.

Şi te-ai dus, dulce minune. Ş-a murit iubirea noastră. Cad favoritele pe capete, floare albastră, floare albastră.

Nu-mi propusesem comercializarea spiritului liric, dar și noi, cronicarii susținuți de Porsche, respirăm sensibilitate.

Daniil Medvedev – Alex De Minaur 2-6, 6-4, 6-1, 6-2

La cum începuse munca pe bază de verzulii, returul australianului fiind de fier, m-am temut că pleacă tizul într-ale sale. Nici De Minaur nu e fitecine, face umbră locului 13 planetar, așadar nu-l expediam eu sau Axinescu la origini. Dar 6-2 în inaugural, când nici platourile cu gustări calde nu alunecaseră pe malaxorul gâtlejului?

Iar caftul pe bani, puncte, aplauze și îmbrățișări a fost setul 2, doar nu e toată lumea Dkokovic ca să poată întoarce și de la 0-2. Medvedev a tras cât l-au ținut încheieturile, a supraviețuit unor lovituri excelente ale atletului de la Antipozi și a confirmat, în toiul turneului de la New York, că pofta vine și mâncând, dar mai ales holbându-te cinic cum cel de lângă tine nu are în față nici măcar o biată cafeluță. Nechezol? E termen intraductibil. 6-1, 6-2 și Daniil îl întâlnește pe Rublev pentru un loc în semifinale. La geam, cu fața spre destinație.