Cântă Coco, bat-o vina

Dintre lucrurile pe care le face un sportiv campion, multe par grele. Sunt și trofee la care de acasă, din fotoliu, te uiți și te gândești dacă măcar le-ai putea ridica. Pentru un om în toată firea, discursurile de după meci ar putea părea o probă olimpică în sine. Să alergi organizat cu orele, să te întinzi, să te arunci, să dai, să iei, să joci și mâine, să respecți strategia ori să ieși din ea – toate astea și încă multe altele ar trebui să pară complicate. 

Dar îmi vine să spun că a-ți păcăli creierul de 15 ani că prioritățile lumii tale sunt altele – ba să îți iasă treaba asta și mintea să-ți rămână întreagă – e o performanță pentru care avem prea puține trofee. Când Coco Gauff bătea în ecranele televizoarelor noastre de pe cealaltă parte a imaginii, era la vârsta la care teza la Matematica e cam tot ce putem duce oricare dintre noi. Ea și-a dat examenele într-o vară și-apoi a mers să câștige un meci cu Serena Williams. 

Putea să fie doar atât și bine că nu a fost. Până să joace o finală de Grand Slam cu Iga, anul trecut la Roland-Garros, Coco a strâns ani, puncte, trofee, dureri, forehanduri, aplauze, nervi, cătrăneală cu carul și kilometri în niște picioare ce erau conectate la un creier reglat de natura pentru a urmări tramvaie în drum spre liceu, nu recorduri ale tenisului feminin. 

Să stai cu tine și să te lămurești că lumea ți-e despre cu totul altceva. După care s-o iei în mâini și nu să fugi o dată, ci să mergi în pași de om ce știe drumul cu toate curbele, indicatoarele, gropile și locurile în care poți face un popas. Abia asta sună complicat. Și abia asta e ceea ce Coco Gauff face într-un fel ce merită scris în cât mai multe locuri. Cum e și cronica asta, care începe așa, dar sigur că merge înainte la meci.

Ajunsă la senectutea vârstei de 19 ani și după deja suficient de multe sezoane trecute încât să îi atribuim nu doar speranțe, ci și repreze de bătut din picior cu multă nerăbdare, Coco poate fi mulțumită că în anii ăștia a avut un mare noroc: nu a câștigat vreun turneu Grand Slam. În schimb, a fost tot timpul acolo. În timp ce prin partidele cu Emma Răducanu o simțeai trecută și gata de pus pe raftul din supermarket în care produsele trecute de termen sunt date la reducere, Coco nu a plecat prea departe de casă, dar a stat în raza routerului wireless. A urcat treptele de scară cu metodă și un plan, a renunțat la planuri chiar după Wimbledonul din acest an, când și-a schimbat toată echipa, și-a mai prins o finală. La nici 20 de ani. 

Când vii de nicăieri, ai avantajul că poți fi elementul-surpriză al discuției. În timp ce unii stau în gangul competiției și ascultă povești despre yoga spuse de unii, ori basme ale retragerii din circuit și apoi revenirii cu glorie spuse de alții, tu te poți furișa lângă cupă. Dar cum tenisul e un sport ce an de an îi readuce pe toți la aceeași linie de start și face un soi de cămătărie competițională obligându-i pe cei ce au avut să dea tot atâta și încă ceva în plus, surprizele nu țin mai mult de o vară. La propriu. 

Așa că Gauff a construit.

Aryna știe niște lucruri. Ca de exemplu să dea. Știe mult mai multe, ca de exemplu să dea tare sau chiar să dea foarte tare. Uneori poate varia datul tare cu datul ilogic de tare. Și cam ăsta e repertoriul. Tenisul necesită sacrificii pentru o finală câștigată. La anumite ocazii, pentru tenisul tău sacrifici un întreg set în care te uiți la adversară și variațiile ei pe același ton de culoare și aștepți. Timpul curge el într-un sens, doar toate cele care se află în spațiul afectat de timp, nu. Mâinile, oricât de abile ar fi, nu se pot mișca la fel la nesfârșit. Într-o lume plin de șireturi și alte picioare, picioarele adversarului au multe tentații, deci nu se vor mișca la fel. Contează să rămâi în zona de acoperire. Să înghiți forehanduri ce arată mai mult a upercut-uri și să mergi de parcă acolo și intenționai să ajungi. 

În setul doi, Coco și-a întins pânzele și a luat-o de la capăt. Trecuse o furtună și a doua era pe drum. Paranteză: nu știu dacă vom reuși vreodată să pricepem cât de crud e tenisul cu mintea celor din teren. Scopul declarat e să câștigi puncte, game-uri și seturi. Dar ele nu se cumulează și nu se leagă așa cum se întâmplă la fotbal, handbal sau baschet. Pe terenul de tenis, tragi singur până să vezi în dreptul tău 6 sau 7, după care, în cel mai bun caz, acel număr se transformă în 1, iar tu o iei tot de la zero. Iar la tenis ești singur, nu e ca la volei. Și vine sportul ăsta, îți spune un “bravo” discret și un “hai, încă o dată”. 

Un “bravo” pe care poate nu-l mai auzi când ești pe cea mai mare arenă de tenis din lume și ești înconjurat de oameni care urlă fără oprire. Uneori și fără sens, dar e ceva magic în felul în care americanii se bucură la tenis. Însăși faptul că nu lasă impresia că ar pricepe ceva te mișcă. Fiecare minge câștigată de a lor e decisivă, deși nu e. De pe la începutul setului doi erau sărbătorite punctele tot mai multe câștigate de Coco de parcă rațiunea chiar trebuia izgonită din arenă. Totuși a părut să funcționeze în detrimentul Arynei: când zeci de mii de oameni sărbătoresc ceva, îți vine să dansezi și dacă nu știai muzica. 

La începutul setului, Coco a salvat două mingi de break și apoi a luat serviciul adversarei ca să facă 3-1. Și nu e că nu a mai privit înapoi, pentru că a făcut-o. Dar a privit cu un ochi studios, care vrea să susțină un lucru bine făcut. A demontat momentul în timp ce mânca niște fructe din caserolă și a reluat procesul, făcând din fiecare punct un meci nou. A pus defensiva pe primul plan, dar cu ochii la atac. 

În decisiv ai putut înțelege ce planuri are Coco, când se bucura la punctele prelungite, chiar dacă erau pierdute. Pentru mine, asta e delimitarea între sportivii buni și campioni: capacitatea de a hăitui adversarul chiar și în momentele lui bune. Abilitatea de a-i transforma reușitele în momente de îndoială. În secvențe de “măi, dar dacă data viitoare dau fix la fel și ajunge?!”. Asta duce mingile pe după tușe și ridică fileul din minte la grad de zid. La 4-0 în decisiv, Coco avea privirea lui Gigi în serile cu meci în care nu îl sună nimeni din redacția Digisport și trebuie să ajungă singur în emisiune, trecând pe la Serviciul Clienți al RCS. Privirea unui om cu o misiune ce nu mai ține de cele lumești și cunoscute. Un scop și mijloace care nu există, urmează să apară pe hartă.

După minute bune în care și-a jucat jocul ei, ăla în care ia mingea de urechi, o trage de codițe și o bate de teren până când pe suprafața verde și pufoasă apar vânătăi, Aryna a cedat tot mai mult. A dublat numărul de greșeli neforțate în setul 2 și apoi a scăpat hățurile definit. După 6 gameuri pierdute la rând, a chemat medicul, dar a revenit pe teren pentru că se supărase CTP-ul și scrisese deja pe Facebook că, citez, “n-avea nici pe dracu”. Ce ochi și ce inspirație divină. 

La Wimbledon, Coco pierdea din primul tur și nici nu ne interesa asta. Tinerețea legată de trofee nu ne mai uimește. Ba ne mai și speria pe alocuri. Din motive multiple și atâția copii pe care i-am nășit spre trofee doar ca să-i vedem apoi impiedicandu-se de lădițe cu nisip ce le credeam trecute, oamenii tineri din tenis nu mai prezintă încredere. Totuși, într-un sfert de vară și după acel meci cu Sofia Kenin, Coco are 18-1 în ultimele meciuri jucate. Adică un turneu WTA 500, un WTA 1000 și, de-acum, un US Open. Și are 19 ani în ani de om. Și poate să mai reușească multe. Ok, nu să vadă naționala României la un mondial de fotbal, că e și Coco doar o simplă ființă umană vie, dar orice e mai puțin imposibil de atât s-ar cam putea bifa. Voi doar rămâneți pe recepție și, exact ca ea, în raza de acțiune. Eu chiar cred că așa îmi fac rost de un Porsche de la prietenii noștri. 

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE NOUL PORSCHE CAYENNE

---