Emma Răducanu – Linda Noskova: 6-0, 7-5

Blânda Noskova


Din faptul că mi-am găsit colegii plângând de grija faptului că au supărat cititorii plătitori prin timp și sudoarea degețelelor apăsate pe taste, înțeleg că nu a picat bine presupusa aciuare pe lângă numele, blazonul și onoarea Emmei Răducanu. Ni s-a reproșat în mod obiectiv că suntem dintre ăia care se lipesc la nume românesc când e convenabil. 

Deși noi am consultat cronicile altor cronicari, deci permiteți să citez dintr-un om studiat la liceu și unul dintre cei care ne inspiră activitatea zi de zi: cronicarul de secol 17, Grigore Ureche, cel care a prins și vremurile în care Nadal nu avea probleme cu engleza (pentru că nu exista), dar și începuturile neamului Răducanu pe terenurile din Herăstrăul de azi. Citez.

„Întru aceste vremuri de ispită și încercare, când încercăm a ne deprinde cu știrea ce mare că Iisus de neam român se trăgea, și primii pași cei spre Lună într-o odaie de icoane să se facă, neamul Răducanilor și-a aflat calea până în Târgul Bucureștilor. Își au culcușul toți într-un loc ce se cheamă Dristor, deși hârtiile pentru prisăcăria lor de shaorme încă nu s-au aflat. Dar odraslele lor, cum se pare, se vor ști isprăvi într-un joc ce se meșteșugește pe noroi, iarba și dalele, nu pe aceste plaiuri, căci nouă nu ne vor fi date să le avem pe acestea din urmă două”.

Și înainte de a începe cronica, aș vrea să mai facem un nivel de triaj: cine nu crede că Linda Noskova seamănă absolut 1:1 cu pilotul de Formula 1 Checo Perez e invitat să revadă meciul (sau măcar să îl vadă), pentru că din momentul în care am avut această revelație, nu am mai putut fi atent la nimic.

FOTO: Imago

Lucru care nu s-a întâmplat cu Emma, pornită în partidă de pe dealul pe care au urcat-o cele două victorii de la BJK Cup și, în general, o perioadă cu tenis destul de bun. Sau oricum, mai bun decât în vremurile în care părea hotărâtă să testeze fiecare dintre limitele chirurgiei sportive. 

Nici Noskova nu s-a ajutat prea mult și mai degrabă s-a străduit să îi facă Emmei seara mai agreabilă, doar că fata care cândva a fost știre de prime time în vreo cinci țări diferite de la care de-a lungul timpului primise cel mult vize, s-a apucat de torpilat terenul adversarei, sfârșită într-un colț de tabelă, cu un mare și grăsun 0 în brațe. Iar pentru Emma, un prim set. 

În setul doi, când echilibrul din universul cu fileu părea restabilit, Emma a continuat să scoată flăcări prin nări. În primele zece game-uri, serviciul a mers de parcă avea din nou viză de America: 16 puncte câștigate din 18 jucate cu primul. Și în meniu, până la acel moment, existase cam doar preparatul ăsta. 

Nu au mai venit sarmale, nici bere cehă, doar scântei și lavă zburate la fiecare rotație a mingilor trimise de Emma în terenul advers. Și în ciuda echilibrului aparent, meciul a fost răsturnat. Deși, în ciuda scorului, Noskova nu a fost tocmai luat de la cală și parașutată-n turneu. Ceva între, dar ceva ce a adus o victorie cum Emma nu a prea avut multe. O victorie în care nu a fost nevoie de ziua proastă a adversarei, ci doar de gravitație pusă pe lângă planul ei. 

FOTO: Imago

Cronicile de la Stuttgart îți sunt oferite de Porsche.

Elena Rybakina – Veronika Kudermetova: 7-6, 1-6, 6-4

În primul set, Elena și Veronika au demonstrat încă o dată că ceva ce durează mult nu e obligatoriu și de bună calitate. S-a jucat un tenis încăpățânat, asemănător din punct de vedere stilistic cu momentele în care merg eu la magazin după apă, refuz să iau coș și sfârșesc prin a plimba între dinți două borcane de ciuperci, trei cepe verzi și o sticlă pe care vreau să o reciclez ca să îmi iau garanția înapoi. 

Doar că frumusețea tenisului ține inclusiv de faptul că lucrurile nu se leagă în timp așa cum se leagă în viața reală. În mod normal, în realitatea în care funcționăm cu toții, dacă din cer ninge, atunci va exista zăpadă pe jos. Dacă Florinel Coman dă gol, îi crește cota cu 25 de milioane de euro. Dacă tu nu ai apă caldă, nu are nimeni din cartier. Și tot așa, cu excepția tenisului. Acolo câștigi un set cu 7-6 în tiebreak și, imediat după, nu e obligatoriu să mai câștigi unul. Poți să ajungi în doar 30 de minute la 0-5. Pare absurd. E ca și cum ai trăi într-o lume în care azi votăm toți la alegeri cu speranța că ne va fi mai bine și mâine chiar ne e mai bine. De neconceput, știu. 

FOTO: Robert Prange/Getty Images)

Cu un joc virusat de greșeli neforțate și o stare generală de aproape-lehamite față de existența umană, Rybakina a intrat în decisiv cu același mers sportiv împleticit și fără vreo direcție anume. Asta a însemnat un break pe o masă care nu era doar nepusă, ci anterior spartă pe genunchi de Kudermetova. De unde părea că pe Veronika o chinuie adversara în primul set și o îndeamnă să își taie singură craca în care i se sprijinea hamacul, fata devenită bun universal din cauza cetățeniei rusești s-a transformat brusc în agresor. 

Asta în primul rând pentru că, uneori, la tenis, strategia de a-ți adormi adversarul se poate transforma în cântecul de leagăn care te face să dormi peste alarmă. Și asta e problematic, în situațiile în care ești angajat cu ziua și nu îți permiți sincope în câmpul muncii. Ceea ce nu e cazul la Elena, fostă câștigătoare de Grand Slam, în vremurile recente în care iarba de la Wimbledon încă mai avea prin ea ambalaje de la teste Covid. 

De altfel, așa a fost meciul ăsta pentru Rybakina: o dimineață mohorâtă dintr-o zi de lucru în care îți permiți să ai dubii și să te gândești dacă mergi sau nu la birou. Un început de zi leneș, anost, în care ploaia bate-n geam și tu bați o adversară care stă ca o pisică la ușă, dar nu intră pentru că are un jurământ ce nu-i permite să facă încă un pas. 

FOTO: IMAGO

Jasmine Paolini – Ons Jabeur: 7-6, 6-4

Fără să fi mers vreodată, îmi imaginez că la vânătoare e foarte important să poți să prinzi prada în cătare. Să o vezi. Dacă nu cumva joci șah online, în sport nu ar trebui ca treaba asta să fie mare șmecherie. Nu e nici în tenis, cu excepția meciurile în care adversară îți e Jasmine Paolini. Cu atât mai mult pe zgură, unde orice slide necontrolat îi poate oferi lui Paolini momente nesperate de camuflaj perfect. 

Dar am fi stupizi să credem că victoriile lui Paolini – tot mai multe în ultimul timp – sunt atât de strâns legate de niște măsurători altfel irelevante. Dacă era așa, la 1.90 cât am aș fi fost președintele unui stat din G7, vicecampion mondial la cricket și vecin de scară cu Drake. Așa, scriu cronici și prezint știri. Adică am ajuns chiar mai bine. Cam ca Paolini, care a câștigat în două seturi cu Ons pentru că a jucat matematic perfect. Tactic, la fel. De îndată ce a mușcat din Ons, a mai lăsat-o doar când trebuia să dea interviul de după victorie. 

Iar Ons, cu piciorul ei beteag, îți transmite explicit când are o piatră în adidași. Îți dai seama de pe fața ei că nu a închis ușa de la apartament când a plecat. Tot timpul pare să fie ceva cu Ons. Din când în când și-a amintit de meci, a mai reușit un winner, a mai pus o scurtă, dar impresia că are altele pe cap era palpabilă la fiecare punct. Te uiți la ea și îți vine să-ți ceri scuze, că poate o ții de la ceva ce are de făcut în altă parte. 

Tot meciul a avut privirea corporatistului din Pipera care mai lucrează în trei locuri de pe computerul de la serviciu și tocmai și-a printat o scrisoare de recomandare în imprimanta de pe hol. Și ar vrea să nu îți dai seama, așa că îți distrage atenția cu ceva. Ca de exemplu, un forehand pus pe linie. După care mai scrie cinci linii de cod la progrămelul ăla pe care speră să îl vândă clientului din Singapore.

După un prim set încheiat la mare luptă în tiebreak, Ons a încercat. Tot trântind racheta în teren, bombănind și explicându-i arbitrului că nu poate face și treabă de tușier. Ceea ce e drept. Abia își putea face treaba cu care venise. Însă în game-ul doi al setului secund mi-am dat seama că meciul e gata. Cum? La o urcare la fileu a lui Paolini, Ons a răspuns cu un lob. Lob pe care Paolini nu doar că l-a ajuns, dar l-a mai și izbit în terenul advers. Smash. Direct. Curat. 

Să nu îți iasă un lob peste Paolini e în sine o treabă complicată. Bănuiesc că atunci și-a dat seama și Ons că se află într-un joc de table în care speră să dea 6:6, dar aruncă bile de biliard. Și nu i-a ieșit. În fața acestui tablou, Jasmine a reușit performanța de a nu schimba curricula de la clasă. A stat în materie și nu s-a abătut de la lecturile obligatorii. Într-un picior, cu gândul la episodul 12, sezonul 5 din Friends și încercând să negocieze cu banca un credit, Ons tot poate câștiga puncte, game-uri și seturi. Dacă îi lași impresia că tolerezi multitasking-ul. 

Ceea ce, spre cinstea lui Paolini, nu s-a întâmplat.  

FOTO: Imago

Iga Świątek – Elise Mertens: 6-3, 6-4;

A zis Iga un lucru mișto la finalul meciului. Mă rog, a fost de acord cu el, dar o lăsăm așa: a aprobat ideea că ea trăiește rapid, câștigă rapid, pierde rapid. Și a mai pus de la ea că așa-i funcționează creierul: pe 10x, fie alimentat cu kerosen, fie legat de gardul de care e priponită și vaca. Și dacă mă gândesc, din ultimii ani nu mi-au rămas în minte trei meciuri importante disputate de la prima la ultima minge. Iga la tenis e ca mine la fizică, în liceu. Ori nota 3, ori 10. Nimic între. Cu mențiunea că la mine depindea de disponibilitatea profului de a ne lăsa să copiem.

Înapoi la meci, Elise Mertens a făcut lucrurile atât de complicate cât s-a putut. Și a făcut-o în baza experienței, a anilor lumină parcurși prin galaxia tenisului și a mobilității articulațiilor, dat fiind faptul că au trecut niște ani și generații de când ne lăsa impresia că numele ei e legat ombilical de cel al Simonei Halep. Prin urmare, începutul spumegând al Igăi a părut alarmant cel mult pentru băiatul care face interviurile de după meci și pentru camerista lui Mertens, care amânase toată ziua curățenia în baie. Nu și pentru Mertens, care deși nu a fost nicăieri concret, a fost tot timpul aproape de sufletul adversarei.

Pe la final de set deja se strângea lațul, iar Mertens câștigase la un moment dat 11 din ultimele 15 puncte. Doar că, dacă joci cu Swiatek, asta e o performanță inutilă. E ca și cum ai spune că te-ai luat la trântă cu ursul din pădure și în 11 cazuri din 15 nu te-a mușcat de cap. E genul de situație în care orice sub 100% îți poate fi fatal. Și aici e probabil cheia în meciurile cu Iga (și evident că o aflați de la noi, unii de pe net): ca să o bați pe Iga, ea nu trebuie să simtă faptul că pierde meciul. Dacă se ajunge acolo, fata se zvorăște la tine și începe să țopăie în teren. 

A fost exact același scenariu în setul doi, când Mertens chiar făcuse un break. Și ne gândeam că, uite, de-aici începe. A început, doar că sfârșitul, pentru că în game-ul imediat următor, Iga a făcut doi pași în teren și a început să atace de parcă văzuse controller-ul adversarului că e descărcat și în șură nu există priză.

A început să izbească, să tune și să fulgere, până când s-a terminat meciul. Și da, nimeni nu a trecut cu vederea fapte de vitejie pe care Mertens le-a făcut în ceea ce avea să fie ultimul game al meciului, doar că pacientul era deja pus în sac, iar meciul etichetat și inclus în categoria conservelor isprăvite în 2024.

Foto: Harry Langer/DeFodi Images via Getty Images

Marta Kostyuk – Qinwen Zheng: 6-2, 4-6, 7-5

Pe lângă faptul că face parte din galeria selectă a jucătoarelor pe care le-ați fi putut vedea jucând la Cluj înainte să urce-n zone cu aer rarefiat ale clasamentului – asta, bineînțeles, dacă n-ai cârâit la vremea aia până-n spatele sălii că la Transylvania Open vin doar jucătoare SH (poate ne adunăm cumva în anii care urmează, totuși), Marta Kostyuk are un je-ne-sais-quoi care-o face frecventabilă când vine vorba de estetica tenisului și a imaginii.

La Stuttgart intră pe teren cu o alură evidentă de balerină, dar fură trăsături atât din patinajul artistic, cât și din gimnastică. Nu știu dacă-i de la modul în care se-mbracă, se mișcă sau de la faptul că-i o prezență aproape fantomatică prin zonele din afara arenei germane. E de o fragilitate rece, ca agenții aflați în misiune. Tace, trece și face. Și nu-i ca și cum partea cu făcutul e cuțit prin smântână: în cele două partide pe care le-a dus în cârcă pentru a ajunge în sferturi, Marta a băgat în total 6 ore de tenis, cât juca Serena pe toată lungimea unui Slam în vremurile ei bune. Două meciuri împinse până-n sârma decisivului cu localnica Siegemund și, azi, cu chinezoaica Qinwen Zheng. Partidă care s-a terminat pe la 12 noaptea, lăsând jumătate din orașul Stuttgart în incapacitate de muncă pe schimbul al treilea.

Foto: IMAGO

Dar pe lângă faptul că lasă de înțeles că execută sporturi ceva mai dantelate, Kostyuk e ditai monstrul la nivel mental. Azi a câștigat cu numărul 7 mondial după ce a slavat cinci mingi de meci și-a întors-o ca la Lvov în decisiv: de la 3-5 la 7-5 în urma unor game-uri în care s-a tras de mingi ca de ultimul mililitru de pastă de dinți din tub. Chiar dacă n-a fost tocmai meciul vedetă al zilei, pentru că Iga și apoi Emma și-au împărțit ciolanele la orele alea acceptabile la care nemții au ieșit de la fabrică ca să delecteze la tenis înainte să-și facă temele la statistică și economie, partida asta a meritat ochii împăienjeniți și fesele amorțite pe scaunele din Porsche Arena.

În final, după aproape trei ore de la un debut de meci în care ucraineanca a luat-o direct în parbriz pe adversară, Marta a închis povestea și și-a rezervat masă la Gauff, nu înainte ca și Zheng să salveze o minge de meci. Așa, să nu se ducă acasă fără măcar o reușită de etapă într-un război care nu e al ei.

Robert Prange/Getty Images

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.