Jaqueline Cristian – Katerina Siniakova: 2-6, 5-7

Jaquelinie

La prima vedere, faptul că organizatorii Australian Open au prelungit cu o zi turneul și l-au început mai devreme ar fi trebuit să însemne ceva mai multă culoare pentru noi într-un început de an în care au înghețat gogonelele-n cămară. N-am făcut nimic și am primit o zi de Slam în plus, nu mai zic de o zi de cronici în plus – un deal remarcabil pentru cei care balotează tenis.

Problema apare când cumulul de factori și de situații duce la fenomene paranormale precum cel pe care-l privim față-n față azi. E luni la prima oră, nici n-ați apucat să vă beți bine cafeaua care dă la manivelă în locul vostru, iar noi am rămas cu o singură jucătoare pe tabloul principal de la Melbourne. Când altă dată de-abia porneați râșnița aia care joacă rol de computer și pe care n-o mai schimbă șefu’ ca să verificați cum sunt programați ai noștri la Australian Open săptămâna asta, de data asta ne trezim că nu mai avem argumente s-o lăsăm mai moale pe câmpul muncii. Ana a ieșit ieri, Jaq a ieșit azi noapte, așa că ne punem toți sacii pe spinarea Soranei și sperăm să-i țină măcar câteva zile, cât să nu uităm de unde-am plecat și unde era să ajungem dacă nu descopeream colagenul.

Jaqueline este, în funcție de locul din care privești, pe la începutul, mijlocul sau finalul unui drum greu. Acum fix doi ani rămânea fără un genunchi, acum un an jumate începea să meargă din nou, acum un an începea să joace din nou, iar în 2023 a băgat tenis dimineața, la amiază și seara. 81 de meciuri în total, aproape dublu față de colegele de generație, vă explică Popescu aici cu grafice ce și cum.

Dans la recherche du temps perdu, vorba lui Marcel Proust.

Phil Walter/Getty Images

I-a ieșit până acum: a intrat din nou cătinel în Top 100, genunchiul haiduc e ținut în lesă fără probleme, iar Jaq a mai crescut mental și a lăsat pe marginea șanțului bolile copilăriei. Ce nu a găsit încă e ritmul ăla regal și acel milimetru care atinge tușa, elemente care-o făceau să se ia de guler cu Rybakina și cu Kasatkina de la egal la egal înainte de naufragiu.

Le are, le vedem, sunt acolo, închise în inima unei roci ca o fosilă de amonită, dar numai pentru momente finite, limitate în timp, momente care nu au cum să-i care tot meciul în spate la un Slam cu d-alde Siniakova. O dublistă prin excelență, colegă de caserolă cu Krejcikova, dar care a învățat îndeajuns de mult geometria terenului încât să-și rotunjească veniturile prin primele tururi la simplu la turneele mari.

Phil Walter/Getty Images

Dacă tenisul ar avea o telecomandă care să te facă să oprești scorul când vrei și s-o consideri bifată, Jaqueline din primele două game-uri de azi ar fi fost acum în turul al doilea. Sau cea din mijlocul setului al doilea, când a noastră a prins iar aderență pe mâzgă. Dar în tenis de-abia ce-au băgat VAR, vorba aia, deci mai greu cu tehnologia futuristă. Aici ne bazăm pe propriile contribuții senzoriale, care azi au funcționat fix cât să mențină aparatele în viață și atât.

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

Adrian Mannarino – Stan Wawrinka: 6-4, 3-6, 5-7, 6-3, 6-0

Cititorii mai tineri o să considere următoarele paragrafe o boomereală, dar cineva trebuie să o spună: mintea ta e ca un antrenor imbecil care habar n-are care ți-e adevăratul potențial, care-i vârful absolut de care-ți poți agăța pioletul și încotro ar trebui să virezi.

De pe la 30-40 de ani încolo, în funcție de cât de multe scutiri la sport ai adunat când ar fi trebuit să te bucuri de viață, încep să ți se-ntâmple câteva anomalii gravitaționale care te leagă dimineața de pat și care te atrag mai acătării spre podea. Și simți și niște cuțite santoku prin șolduri. Atunci, mintea te ia la mișto.

„Hai, bro, e doar în capul tău, doar nu-i crezi p-ăștia. Tu ești fix ca la 20 de ani, singurul lucru care s-a schimbat e faptul că acum știi ce-nseamnă să ai copil acasă. Părul alb? Păi albul e culoarea purității, a perfecțiunii, a noilor începuturi, unde-ai văzut senectute albă? Sigur că poți să bagi meciuri de două-trei-patru ore fără ca mâine dimineață să-ți deseneze ăștia silueta pe saltea. Ai încredere în mine, când te-am păcălit eu? Ok, cu excepția muzeului de iluzii optice, dar acolo tu m-ai dus, nu fi măgar. Hai, bagă, ai experiență acum, nu au cum să te bată copiii ăștia cărora li se topește maleola dacă-l văd pe Federer la mai puțin de 50 de metri de ei”.

Și uite-așa ajungi să te minți singur. Pe de o parte e reconfortant când mai iese câte un meci de 5 seturi pe care-l câștigi doar pentru a-ți petrece următoarele 48 de ore în băi de gheață și masaje, poate-poate nu mai scârțâie ascuțit glezna aia. Pe de altă parte, când un meci de genul ăsta se termină invers, probabil că îți vei petrece a doua zi într-o cameră de hotel, cu draperiile trase și cu spatele prins în capse.

Andy Cheung/Getty Images

Nu mai zic că te-a bătut unul de 35 de ani pe care nu-l cheamă Djokovic, deci nici lui nu-i este străin mirosul de rânced. Un tip care joacă de parcă-i mereu accidentat și care lovește mingea cu un jemanfișism aproape de non-combat. Te și miri când se adună game-urile alea – îl vezi și-ți vine să-l ajuți să iasă de pe teren înainte să se vadă că șchiopătează.

În fine. După meciul de azi, Stan a confirmat că mai joacă și că nu are de gând să renunțe așa repede la locul crimei. Chit că ne doare să-l vedem ca-n ultimul set cu Mannarino, depășit pe toate benzile.

Kelly Defina/Getty Images

Bineînțeles că tuturor ne va lipsi Stan când o fi să fie. Și bineînțeles că ne vom agăța de el ca înecatul de salcie pentru că e una dintre singurele rădăcini care ne mai leagă de țărâna tinereții noastre. Cât timp el joacă, noi avem în continuare cu 15 ani mai puțin.

Doar că, după șocul despărțirii, poate că ne simțim mai liniștiți dacă-l știm pe o terasă, la 27 de grade, legândându-și tradiționalii gemeni elvețieni pe genunchi și povestindu-le despre epoca de glorie și despre actele de eroism în șort ale unuia dintre puținii muritori care ne-au făcut să înțelegem că Treimea e umană.

Andy Cheung/Getty Images

Tomas Etcheverry – Andy Murray: 6-4, 6-2, 6-2

Era undeva prin setul al doilea când Etcheverry a atacat o minge în stânga terenului și-a pârâit-o-n cross, fâcându-l pe Andy să tropăiască împiedicat spre colț. A ajuns la locul întâlnirii cu pufoasa la o jumătate de secundă după și la vreo doi metri distanță, întinzându-se inutil, ca o mână de slime, spre o minge care era deja-n mâinile copilului care le aspiră de pe podea.

Altădată, din poziția asta se ridica o lumânare spre cer, iar lumânarea își ploconea invariabil ceara pe o margine de tușă de fund. O minge inutilă pentru mulți, dar o armă verde-galbenă pentru Murray, care a folosit mereu defensiva ca pe un tirbușon cu care a intrat milimetru cu milimetru în lobul frontal al adversarului. O lumânare acum, alta peste trei mingi și tot așa până când îi umpli sufletul cu ceară necăjitului de dincolo.

Când jocul tău a strălucit mai ales în apărare, pe care ai ridicat-o la rang de artă ucigând prădători fără să-ți părăsești confortul propriei guri de peșteră, orice centimetru în minus poate să însemne diferența dintre victorie și înfrângere. Iar când centimetrul se multiplică, ajungem să asistăm la apusuri.

Julian Finney/Getty Images

„E posibil ca asta să fi fost ultima dată când am jucat aici”, a spus Andy la finalul meciului, după ce a poposit ceva mai mult de obicei la bezele înainte să iasă de pe teren. Tot aici, acum niște ani, Federer și Nadal își luau la revedere de la el și-i urau viață lungă, fără să aibă habar că un șold din titan ni-l va aduce din nou pe Andy la manete. De data asta n-a mai fost cu filme, lacrimi și suspine, în special pentru că pe Etcheverry nu-l prea pasionează trecutul cât îl interesează prezentul și mai ales viitorul. Are 24 de ani și are de luptat cu o generație cu totul diferită de cea a lui Andy ca să ajungă să-i cânte ăștia imnul la Buenos Aires, ca lui Messi.

Kelly Defina/Getty Images

Ok, mai e Nole prin preajmă, semn că metafizica bate fizica, dar într-o lume nu de mult trecută prin gară și ceva mai puțin atentă la nutriție, Murray ar fi mâncat azi căpșuni de seră cu smântână de joiană, nu se schimonosea pe Rod Laver

Dar ne mai vedem cu Andy. Cel puțin până la Wimbledon. Nu cred că ratează ocazia de a-și termina socotelile pe iarba care l-a confirmat în poziția statutară de copil al națiunii.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.