Noskova nu crede în lacrimi

Ceva din modul de acțiune al aceste generații de jucători și jucătoare mă face să cred că în ultimii ani s-au schimbat metodele de antrenament și sportivii de 16, 17, 18 ani pe care îi vedem la Grand Slam-uri învață tenis legați la ochi și cu dopuri în urechi. Așa încerc să îmi explic cum altfel ni se lipesc pe retină adolescenți și zoomeri care nu lasă nicio secundă impresia că leagă fața persoanei de dincolo de fileu cu vreun nume anume, de pe vreo poziție, din vreun clasament.

Iga nu poate fi cu mult mai tânără și mai nouă în tenis decât e acum. E pe-aici de când i se cerea buletinul la alimentară. Dar, constant deja, ne trezim documentând personaje proaspăt ieșite de sub tipar, ca-ntr-un roman polițist în care autorul a uitat de eroii principali și a pornit furnalele producției de roluri secundare. Ce vedem e probabil imaginea celei mai Open perioade din perioada turneelor Open. Mai mult de-atât e doar dacă începem noi, cetățenii, să intrăm în arene cu tigăi și să provocăm jucători și jucătoare din Top 20.

La TV e magic. Iga nu poate confirma. Linda merge mai departe și clipește liniștită, vorbind engleză de 50 de ori mai bine decât Petr Cech după o viață în centrul Londrei. E la nici doi ani distanță de primul turneu de 100k pe care l-a câștigat, iar profilul ei de Wikipedia este deja cea mai accesată pagină în hotelul în care sunt cazate jucătoarele rămase în turneu.

În două ore și jumătate, jucătoarea din Cehia a pășit simplu și sigur prin sufletul și jocului unei sportive care e obișnuită să lege victorii cu snopul și să depindă în meci doar de chestiunile banale ale vieții pe Pământ, precum existența oxigenului și gravitația. Asta e Iga, dar nu a mai contat cu Noskova, care a câștigat puncte cot la cot cu adversara și patru în plus pentru o victorie ce nu părea de înțeles pentru numărul 1 mondial. Un meci care ne confirmă că turneele care până de curând erau câștigate de aceiași 2-3 oameni devin acum un soi de reality show-uri cu sportivi de performanță. Și, Doamne, cât de bine poate fi!

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

Jasmine Paolini – Anna Blinkova: 7-6, 6-4

Pe vremea când Steaua nu avea crize de identitate și echipele românești se uitau de sus la Manchester City care abia descoperea Cupa UEFA, Gigi Becali flutura pe la televizor o logică infailibilă: dacă noi am bătut pe Betis Sevilla și înainte Betis a bătut pe Chelsea, atunci noi am bătut și pe Betis, dar și pe Chelsea. E genul de gândire de care te dezveți cam prin a treia săptămână de grădiniță, cu condiția să și ajungi pe acolo.

Cert e că, măcar în secvența asta de realitate, Paolini a câștigat azi cu Blinkova, dar și cu Rybakina, ceea ce înseamnă că săptămâna e cu mult mai bună decât oricum era. Dacă alăturarea Paolini – Blinkova vă sună cunoscut, e pentru că cel mai probabil ați strâmbat din nas când cele două au jucat finala Transylvania Open din 2022. Erau vremuri mai simple, în care plănuiam poziții în top 10 și nu știam atâta medicină sportivă câtă pretindem astăzi că știm, iar Blinkova a profitat și a plecat cu trofeul acasă, după un meci de trei seturi.

De atunci și până la meciul de azi, Paolini a mers peste tot pe unde a ținut-o talia din clasament. A câștigat, a jucat finale de challenger-uri, a zidit bine în turnee semi-importante și a venit la Australian Open. Ea face eforturi, dar și pentru ea se fac eforturi. Putem doar să ne imaginăm ce înseamnă să fii fan italian, să vrei să îți vezi favorita și pentru asta să fii obligat să cumperi bilete în primele rânduri. Dai bani mulți, deci măcar să câștige.

Pe regimul de înălțime pe care e construită Jasmine, e complicat și chiar imposibil să găsești un forehand în cross mai bun decât al ei. Blinkova cu siguranță nu ar fi vrut să găsească, iar asta devenise evident în tiebreak-ul setului 1, la care rusoaica a ajuns greu și din care a plecat rapid, cu un singur punct. Apoi, prin setul doi, tenisul Annei s-a înecat complet dimpreună cu serviciul. Și ca să înțelegi dimensiunea problemei, Paolini a început să urce la fileu, de unde s-a întors de fiecare dată cu punct. Poate e cineva care se află aici în mod fraudulos și trebuie să ofer context: Jasmine are 163 de centimetri cu totul.

Vika Azarenka – Jelena Ostapenko: 6-1, 7-5

Ca să vedeți că eu chiar înțeleg ce înseamnă pentru o jucătoare un meci cu Ostapenko, vă spun ceva ce mi s-a întâmplat în liceu. Făceam naveta și în fiecare dimineață întârziam la ore. Era varianta bună, pentru că naveta se făcea cu autobuze Rocar, deci întârziatul era varianta bună pentru niște drumuri la care să cazi prin podeaua căruței de tablă era o chestie de 50/50.

Cert e că ajungeam tot timpul pe la jumătatea primei ore. Într-o dimineață eram complet izbit de somn și mahmur după ce descoperisem FIFA 05. Aveam carieră cu AZ Alkmaar și dădeam goluri cu Shunsuke Nakamura. Am intrat în clasă bezmetic cum eram, am salutat și am dat să merg în bancă. Profa îmi dă voie și, în timp ce mă târâiam printre bănci, mă întreabă ce știu despre „joc și joacă”. Și m-am gândit că a sunat-o mama pe profă să îi spună că m-am jucat toată noaptea. A fost prima conspirație în care am crezut. I-am spus doamnei că nu am o părere anume, dar că e important să te joci. „Și în literatură?”. CE?!

Când mi-am căscat ochii cu adevărat, am observat că profa deschisese catalogul la pagina mea. Mă asculta pentru o notă și eu credeam că facem conversație. Eh, cam așa e să joci cu Ostapenko: dacă nu ai experiențe anterioare cu ea și nu te-ai șters măcar o dată pe față de înjurături în letonă sărite peste fileu, e posibil să nu îți dai seama dacă Jelena a venit la muncă, dacă joacă, dacă e tenis, dacă e ea sau camerista după ce la hotel le-au schimbat uniformele, dacă e Australian Open sau taraba de sfeclă de la Zilele Recoltei din Năsăud.

Doar că Vika o mai bătuse o dată anul ăsta pe Ostapenko de o manieră suficient de clară încât să aibă un avantaj înainte partidei de azi, dar îndeajuns de fairplay ca să nu aibă problemele pe care le are Zverev. Și după primul set terminat cu 6-1 pentru Azarenka, Jelena a avut 5-2, cu serviciu strunit pentru Concertul de Crăciun din Viena și calmul cu care ai putea regla mecanismul unui ceas vechi chiar aflat călare pe un cal cu doar trei picioare.

Și chiar mă întrebam unde e Ostapenko cea slobodă la gură. Cea care face funcția de Live Translation de pe Samsung să fie inutilă, pentru că nu trebuie să îi știi limba sau să o auzi ca să o înțelegi. Trebuie de obicei doar să îi vezi capul aplecat spre în față, de parcă vrea să scuture un pom fructifer de mere și să îi vezi cătarea din privire, care te face să crezi că, undeva în istoria secolului 21, un Fiat Multipla și o garderoba plină de blănuri fake a unui club de la țară au avut o pasională relație de iubire.

Pe Vika o mai ajută că știe să lucreze cu copiii. Când e ora 7:45, te grăbești la muncă, iar aia mică apare la mișto îmbrăcat în hainele de fată ale bunicii, haine pe care tu le-ai pus în saci ca să le donezi, soluția nu e să răspunzi cu scandal. Soluția e să te prefaci că ăsta era și planul tău și să o lași pe aia mică să își facă numărul.

Pe măsură ce game-urile s-au legat, scorul în set a redevenit egal și aerul dintre linii a devenit tot mai plin de întrebări și dileme, Ostapenko a cedat. Nu previzibil, pentru că la ea nici măcar efectul nervilor supra-alimentați nu poate fi cu precizie anticipat. Când scoți apa din sticlă, știi că apa va curge.

Când Dan Negru scrie ceva pe Facebook, știi că va urma o imbecilitate. Dar când Ostapenko se enervează nu e sigur că pierde. Poate să și câștige. Poate să câștige și să nu își dea seama. E Ostapenko, iar plaja de posibilități nu e limitată nici măcar de legile absurdului.

Nuno Borges – Grigor Dimitrov: 6-7, 6-4, 6-2, 7-6

Dacă vă enervează că s-a pensionat Cristi Dănileț la vârsta la care Gianluigi Buffon încă mai intră pe teren și apără în meciuri oficiale, mă aflu aici ca să vă consolez și să vă spun că fenomenul e mult mai extins. Din el face parte și Grigor Dimitrov. A câștigat la viața lui un Turneu al Campionilor, dar nu a jucat nicio finală de Grand Slam. Adică fix cum trebuie ca să pleci cu bani, dar fără presiunea anului viitor. A fost constant în vârful clasamentului, dar nu prea sus, ca să nu îi fie comparată longevitatea cu a altora. Dar nici prea jos, ca să nu aibă de venit la turnee odată cu ospătarii și camioanele, să joace calificări.

Dimitrov are și astăzi cariera unuia care pare că într-o dimineață a mers pe teren să facă mișcare, i-a plăcut, a rămas puțin, dar totuși nu vrea să renunțe la job-ul lui de zi. Vine constant, se ține de treabă, dar nu mai mult de o săptămână la trei-patru luni. E elegant, civilizat, hainele-i vin bine, lumea îl știe, but it`s just a business. Nu își bate niciodată joc, ca să nu îi ia ăștia locul de parcare, bonurile de masă și abonamentul la sală, dar să dea dracii de-și rupe el vreodată capul pentru mai mult de 7-8 zile legate.

Acum ceva timp simțeam că Raonic îi e leit. Dar nu e. Milos e mult mai încrâncenat, deși face cam aceleași lucruri. Diferența e că lui Raonic i-a spus cineva că, la locul de muncă, implicarea poate fi mimată cu o mină gravă afișată constant. Că pe oamenii supărați ai de obicei tendința să îi suspectezi că ar fi ocupați și foarte dedicați. Dimitrov, în schimb, e în viteza lui de-o viață. Vin copiii ăștia mai verzi ca ghioceii și vecinul nostru nici nu îi vede. Dacă Borges nu avea nimic pe cap, garantez că Dimitrov îl saluta în italiană, crezând că-i Berrettini.

Și după ani în care m-a durut să văd cum Baby Federer udă scutece constant de fiecare dată când ne uităm la el așteptând să vedem un pas de adolescent, parcă m-am liniștit. Omul pare să trăiască tot ce e mai bun din tenis. Fără să-și ia câmpiile pentru că nu câștigă, dar fără să piardă atât de mult încât să îl deregleze în vreun fel. Ar mai lipsi să ne bage pe toți într-un grup de whatsapp și, înainte de câte-un meci cum a fost cel cu Borges, să ne scrie un mesaj cu „Oamenii mei, azi nu o simt. Mi-e așa… cumva. Ne-auzim. Vă scriu eu”.

Asta ar ajuta măcar pentru unul ca Nuno Borges, care în urmă cu nici trei ani jucat la ITF-uri M15 în Antalya și probabil stătea la rând la omletă după jucătorii de la Poli Iași. Nu a fost absolut nicio șmecherie în victoria portughezului, dincolo de faptul că ea a apărut: cu Dimitrov ocupat să lege mingile de break risipite-n nisip, Borges a pătat tușele cu urmele serviciului său și a așteptat ca reverul cu o mână al bulgarului să își cânte cântarea, dar și scârțâitul ineficient.

Alexander Zverev – Alex Michelsen: 6-2, 7-6, 6-2

Pe de-o parte, Sasha Zverev merită o opinie articulată, într-un text în care îi este apreciată personalitatea complexă, în deplină simbioză cu stilul de joc și performanța pe care este capabil să o aducă dinspre teren, către fani. Pe de altă parte, de fier să fii și nu poți trece peste lănțicul ăla de aur de la gât și felul în care se clatină hipnotizant, într-un legănat ciudat ce pare să imite tramvaiul 40 aflat în plină deplasare pe șinele rupte de pe Calea Călărași.

Lui Zverev nu-i fac niciun bine meciurile astea. Sunt prea simple și nu ai efectiv ce să spui despre ce s-a jucat. Riscul e ori să o luăm de la capăt cu povestea cu agresiunea, ori să vorbim mai mult despre adversar. Ambele sunt perfect justificate, mai ales că nu am în fața cui să fac asta. E totuși cumva un compliment: până la meciurile jucate că jăratecul sub nas și fierul încins pe spinare, Zverev are parte de tratamentul pe care îl au ceilalți mari. În cazul lui Nadal scriam poezii și scrisori pe la alte turnee și acum am fi dezbătut in extenso povestea de tristă consemnare cu Arabia Saudită. Doar că omul s-a simțit și nu a intrat în oră. Zverev este, deci iată-ne aici.

Ce trebuie trecut totuși la catastif e povestea unui nou american care se apropie de săptămâna a doua a unui Grand Slam. Și aici e util să ne oferim câteva minute în care să vedem cum a ajuns Michelsen nu doar în faza asta, ci mai ales în prima sută a clasamentului ATP. Și descoperim cât de util e să ai infrastructură și o societate care pricepe ce sens are sportul. Petru că unul ca Michelsen reușește să treacă peste chinul calificărilor jucând aproape obsesiv ITF-uri și turnee Challenger la el în ogradă, fără să pună o ștampilă europeană în pașaport. Că ai bani, că nu ai, asta e important.

Ce le lipește alor noștri stomacul de coloană nu e doar partea financiară, cea în care stai constant cu presiunea că dacă nu legi niște noduri de ață la turneul din Egipt la care ai mers, rămâi cu banii dați și ochii-n soare. Mai e și plimbatul obsesiv din stânga în dreapta pe distanțe imense, pe fusuri orare schimbate, la o vârstă la care mușchii încă au mare nevoie de somn ca să stea pe lângă oasele ce-ți pun cariera în mișcare. Și da, mai contează să poți face toate astea printre ai tăi, că la tenis poate vrei să joci, nu neapărat să descoperi culturi noi.

Ca idee, Michelsen a sărit de sub locul 1000 ATP în mai puțin de un an și jumătate, iar acum e pe 91. În 2023, puștiu’ de 19 ani a ieșit din SUA pentru a juca doar la Next Gen Finals în Jeddah, iar timp de 3 săptămâni a fost prin Spania, Marea Britanie și Franța la câteva turnee. Altfel, doar prin curte cu unchiul Sam, la 22 de turnee mici și foarte mici. Prin comparație, Mara Gae, la care ne uităm cu ochi umezi așteptând lumină, doar în a doua jumătate a anului trecut s-a deplasat pe ruta București, Marea Britanie, SUA, Slobozia, Cluj-Napoca, Spania, Tunisia. Și mă rog cerurilor ca cineva să îmi spună că SUA e de două ori ca suprafață în comparație cu Europa, că mai am un text cu care să răspund la comentarii.