Melancronici. 1970. România la CM de Handbal Masculin: Beatificare de la 9 metri

Când eram puștan, iar televizorul se întâmpla să fie acel obiect din casă pe care mama îl pocnea pentru că o obliga să vadă purici în locul sprinturilor lui Dan Petrescu de la Mondialul din 1998, îmi imaginam că lumea din afara curții noastre este exact ca-n televizorul Diamant de lângă pat: sacadată, obligatoriu în alb-negru și în permanență suficient de enervantă cât să o pocnești în moalele capului.

Astăzi nu mi-e clar dacă lucrurile s-au schimbat semnificativ. Echipele antrenate de Dan Petrescu joacă sacadat de când lumea, cei mai mulți dintre semenii noștri (nu noi, evident, noi suntem ok) văd lumea exclusiv în alb-negru și să arunce primul cu măscuța cel căruia nu îi vine să ia realitatea de guler și să scuture ramurile unui cireș cu ea.

Finala Mondialului de Handbal din 1970, jucat în Franța, face parte din acea lume în alb și negru pe care unii dintre voi ați trăit-o, pe care noi ne-o imaginăm și pe care alții n-o cunosc deloc. Așa că, dacă tot am pornit să dezțelenim performanțele sportive ale românilor în vremea când îi aveam pe toți greii la fluierul piciorului, e musai să facem o oprire și pe la handbal să ne amintim de epoca în care portarii se fereau din fața șuturilor băieților noștri.

Pe vremea când noi stăteam la coadă pentru porția de pâine, handbalul mondial ne stătea la poartă. Îi învățam pe toți cum să stea în aer ca Gațu, ce tip de dinamită să amestece-n foie gras ca să arunce ca Gruia și cum trebuie mestecat elasticul ca să sari peste semicerc direct în poartă, precum Birtalan.

Povestea de astăzi s-a întâmplat în vremurile în care ai noștri scoteau metale grele din minele mari: patru titluri mondiale în intervalul 1961-1974 (plus un bronz în 1967) și alte două medalii olimpice de bronz și argint la olimpiadele din 1972 (München) și-apoi la cea din 1976 (Montreal). Ne vom opri în cronica de astăzi la titlul din 1970 pentru că e prima finală de Mondial de la care avem imagini pe care le putem admira cum privim curbele mereu perfecte ale unei mașini clasice.

Vremuri bune pe care putem acum să le desenăm cu pensula pe retină. Nimeni nu mai vorbește despre ele, de parcă nici nu ar exista. Nu le aniversăm, nu le ducem dorul și nici măcar nu ne oprim în fiecare zi de 9 decembrie să ne întrebăm dacă Gheorghe Gruia terorizează raiul cu ștachiile lui. Dar haideți să le desenăm în minte. Toată lumea să se relaxeze, să dea măscuța jos, să închidă ochii îndreptați către realitate și să poftească în lumea alb-negru în care România juca în 1970, la Paris, finala Campionatului Mondial de Handbal.

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds & Words

România – Republica Democrată Germană: 13-12

Da, cumplite vremuri se desfășurau în anii ’70. În primul rând, când venea vorba de sport, trebuia să ai grijă la două autocare. Puteai bate o Germanie, să o vezi urcată în autocar și plecată din aria de acoperire doar pentru ca mâine să te trezești în sală cu altă Germanie de bătut. În plus, peste tot pe unde mergeam la competiții, mergeam cu șefii de sector. Nu te poți distra așa, mai ales dacă ăștia se plimbă cu cortina de fier după ei și ai tot timpul sentimentul că dacă spui ceva, fluieri strâmb sau îi bați pe la gimnastică, fotbal sau alte jocuri cu mingea, riști să te trezești a doua zi cu parcarea plină de tancuri.

Erau atunci și multe tentații. Într-un interviu, Gheorghe Gruia povestește cum un jurnalist danez i-a oferit bani pentru că i-a răspuns la câteva întrebări, pe fugă, făcându-l pe handbalist să simtă că, dacă ar fi vrut, putea să profite de statutul său de zeu al parchetului și să ceară inclusiv să fie ascuns prin vreo țară vestică.

În drumul spre a treia sa finală de Campionat Mondial în nouă ani (urma și a patra în 1974, toate câștigate), România bătuse covoare pe spatele țării gazdă Franța, luase 3 goluri pe repriză de la Elveția, umflase roțile șaretei cu care Suedia a părăsit lupta pentru trofeu, trecuse cu sorcova și în ograda vecinilor danezi, iar în meciul pentru aur încerca să sară gardul la vecinii nemți din Est.

Erau timpuri ciudate pentru handbal. Regula jocului pasiv era mai degrabă o regulă a jocului pasiv-agresiv, iar scorurile mici. Asta se explică, probabil, prin faptul că în perioada aia nu prea folosea nimeni numere mari, care nu erau încă inventate. Numărai până la maximum 20, hai 25, iar de acolo explicai prin semne. Faulturi nu se prea fluierau ca astăzi, la fiecare inelar proptit în humerus. Pătrunderi? Nu multe, pentru că se putea lăsa cu upercuturi și decizia trebuia luată în Consiliul de Apărare a Țării. Tehnică? Tehnică era, mulțumim de întrebare. Semn că fabricile de fente încă mergeau, combinatele producătoare de detentă depășeau planurile cincinalului, iar submarinul „Delfinul” încă se mai plimba armat cu rachetele lui Gheorghe Gruia.

Meciul din finală se juca cu sala plină, la Paris. Vă mai amintiți Parisul? Locul ăla romantic în care astăzi nu mai putem trimite sportivi nici ca turiști. În 8 martie 1970, de Ziua Femeii, România scotea catalogul ca să vadă ce-au învățat nemții din lecțiile predate anterior. Ai noștri formau un soi de future all-star team, echipă care îngloba vârfurile din întreg viitorul sportului: aveam jucători care săreau mai mult decât ar fi urmat să sară vreodată LeBron James și Michael Jordan, aveam în poartă viitorul Duckadam și urma să bifăm și o minunată întoarcere de scor încă dinainte ca Liverpool să inventeze asta în fotbal, în finala cu AC Milan.

Astăzi, compararea unei echipe de handbal cu una de fotbal poate părea tâmpită. Atât de tâmpită, încât mai că m-ați trimite să scriu știri la sport.ro. Dar atunci mergea, mai ales că scorurile erau apropiate. Acel 3-0 cu care a început finala de la Paris putea la fel de bine să fie și scorul final, pentru că după două războaie mondiale istovitoare, era mare criză de ghiulele. Fiecare echipă avea câte 10-12 în traistă și cam atât.

Totuși, România avea să revină. „Cum de-atâtea ori a făcut-o”, aș putea spune. Doar că pe-atunci nu era cazul să ne gândim la ce-i mai rău ca să putem să ne gândim apoi la cum facem să fie bine: îi cam dezmembram pe toți înainte să apuce să-și lege șireturile. Noi reveneam doar să mai luăm niște medalii.

La un moment dat, printr-un minut pe care nu am putut să îl disting în clipul filmat de televiziunea franceză, scorul era 4-3 pentru nemți. România are o aruncare de la 9 metri, se face zid, se repune mingea, Gheorghe Gruia sare, simulează aruncarea, driblează, pătrunde și-l trimite pe Thor la creșă cu un șfichi la care portarul advers a părut halta Sărățel la trecerea Maglev-ului.

Băiatul ăsta, Gruia, era spaima tuturor obiectelor aflate în orice stare de agregare care nu era gazoasă. Și a barelor. Și a portarilor. Gheorghe Gruia a fost desemnat de către IHF, în 1992, cel mai bun jucător din istoria handbalului. O treabă cu atât mai valoroasă cu cât Gruia a pârâit portarii într-o eră în când istoria sportului cu mingea mică abia începea. Dar Gruia era deja varianta alfa și beta într-un sport în care nu exista nivelul profesionist, iar legenda lui încă e de actualitate. După retragere, Guriță s-a dus în Mexic ca să le spună ălora cum e cu Românii, aurul și handbalul, iar acasă mai află copiii de el când e pandemie și putem în sfârșit să scriem cronici despre super-eroi.

Înapoi pe centralul din Paris, meciul curgea în ritmul lui. Dacă vi s-a părut că paranteza de mai sus e inutilă și că în timpul în care ați citit-o s-ar fi marcat vreo cinci goluri, fiți pe pace: nu se întâmpla așa ceva. Se juca cu un soi de durere în suflet pentru potențialul moment în care mingea ar fi totuși aruncată. Și e logic, pentru că de la noi de regulă arunca Gruia, așa că niciodată nu știai sigur dacă mingea aia va mai fi minge și după ce ucide bara sau portarul și dacă meciul se va putea relua.

Până la finalul timpului regulamentar s-a mers lin, cu niște eliminări și aruncări de la 7 metri către o egalitate perfectă: 7-7.

Și s-a trecut la prelungiri, unde nemții au avut mai mereu un vârf de bocanc în față. Când părea că doar aruncările de la 7 metri ne mai salvează, Gunesch a egalat scorul la 9 și dansul a continuat: una ei, una noi, indiferent câți jucători se aflau pe teren. Pentru că ai noștri au marcat chiar și cu om în minus în era în care se vede treaba că era greu să dai gol chiar și cu unul în plus. Pe final, lucrurile s-au precipitat. Gruia a făcut 11-10 dintr-un alt 7 metri, nemții egalează, iar Gațu mai bagă o fisă, doar ca să mai găsească și germanii mărunțiș prin uniforme.

În final, golul izbăvirii vine de la același Gruia, care pune dinamită în minge, sare din spatele liniei de 9 metri și aruncă definitiv pentru 13-12.

Pe filmarea televiziunii franceze începe o melodie ciudată, de film mut, iar Gruia îl pupă cu patos pe Cornel Penu, cel mai mare portar de handbal din istoria României, după încă o paradă exotică. Samungi ia mingea și aleargă în dribling cu ea pe lățimea terenului. Și în timp ce galeria noastră așază tricolorul republicii socialiste pe un băț, începe sărbătoarea celui de-al treilea titlu mondial pentru handbalul românesc.

Patru ani mai târziu, un nou titlu mondial venea în România. La cel din 1974, Gheorghe Gruia – „Pele din handbal”, cum îl știau încă de atunci fanii lui de pe Instagram – era deja retras din activitate pentru că îi promiseseră comuniștii că îl lasă să plece în țări mai liniștite după ce se lasă. Mă rog, s-a lăsat el, dar de plecat nu l-au lăsat să plece decât după încă cinci ani. Pentru că era o plăcere să te rogi de Partidul Comunist Român chiar și după ce ai câștigat mai mult aur decât avem sub țărână la Roșia Montană. O relație-model după care se inspiră astăzi ANAF-ul, de exemplu.

50 de ani mai târziu, handbalul masculin ne e un sport străin. Ne mai iese parțial doar la fete, când o primărie îl cumpără de-a gata de-afară. România, despre care francezii spun că a creat handbalul modern, n-ar mai ști acum să îl desfacă și să îl pună la loc nici dacă ni-l dau oamenii cu instrucțiuni de utilizare. Azi nu mai găsim cărțile în care Gațu, Gruia, Gunesch sau Birtalan scriau traseul de urmat către mina de aur la care ei avea cheile, actele de proprietate și drepturile intelectuale. Nu mai găsim nici cărțile pe care puteam să le scriem despre ei și, de fapt, nu ne mai găsim nici pe noi în sportul ăsta.

Cu atâția ani departe de el, handbalul masculin nu ne mai cunoaște și s-a sălbăticit. A devenit altă specie și noi nu-l recunoaștem decât de la distanță. Noi, cei despre care se spune că am avut grijă de el între era în care se juca pe teren mare, în 11, și epoca în care s-a restrâns la parchet și la 7 oameni de căciulă.

Ne mai așteaptă, pare cu adevărat că e unul dintre puținele sporturi în care ne-am putea reveni. Dar cât să mai stea după noi?

Aceste cronici îți sunt oferite de Nerds and Words

4 Comentarii

  1. Fain articol, ca de obicei. Cu doua mici (foarte mici) amendamente. În 1970 (încă) nu se stătea la coadă pentru pâine și nu era cu porția ; iar televizorul Diamant a apărut v’un deceniu mai târziu…

  2. Aceeasi rectificare a cronologiei am vrut s-o fac si eu. Nici macar in ’74 nu se statea la cozi. Era bine, rafturile in magazine erau pline cu de toate. Si exista si pepsi!!! In ’76-’77 candva au aparut cozile la ulei. Ma trimitea mama sa tin rand. Au fost vreo doi ani, cand doar uleiul si zaharul erau de negasit fara cozi, apoi situatia s-a degradat incredibil de rapid.

  3. O mică observație: la finalul timpului regulamentar scorul a fost 10-10, nu 7-7. Am văzut meciul în direct, la un televizor Orion!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.