Uite ce e.
Mi-am promis acum câțiva ani, când Lance a căzut din stratosferă și s-a făcut țăndări, să refuz mecanic și fără negocieri imaginea eroului care eclipsează omul.
Așa că am urmărit și am căutat pașii strâmbi din dans. Omul care plânge. Durerea care-i transformă, care-i face ai noștri. Greșelile. Nasul cârn. Durerea de stomac. Oboseala, efortul, sfârșirea. Ca să-i aduc jos, lângă noi, unde e mai simplu.
Apoi m-am întâlnit cu Zidane. Argumentul perfect pentru faptul că-n fotbal există muzică. Apoi cu Usain Bolt. Care plutea în imponderabilitate și plutește și astăzi într-o imagine care mi-a rămas lipită în spatele craniului, râzând tâmp cu capul spre cameră în timp ce adversarii își rup cămășile de pe dânșii.
Roger a plutit. A mângâiat. A fost tihnă și vânt care abia adie și mișcă frunzele de toamnă. A tranchilizat și ne-a alinat un joc care altfel, fără baraj, ar fi ajuns probabil astăzi la o năpraznică duritate, până la rocă.
A levitat peste firele de iarbă, a fost cecul nostru în alb și ne-a învățat că moștenirea nu înseamnă neapărat lucrurile care pot să fie atinse. Metaforic sau fizic.
Roger a fost un jucător de tenis, pentru că istoria – adică literele și cifrele – îl va reține astfel. Dar, mai mult decât un jucător de tenis, a fost o metaforă. Un simbol. Un poet care ne-a ghidat prin tenis fără să scrie nicio pagină. Și ne-a făcut să investim timp din propriile noastre vieți ca să înțelegem, să deslușim, să decriptăm motivele pentru care nu așteptăm să revină pe teren personajul Federer, ci tot ce-nseamnă el în spatele unei rachete: fluiditatea, grația, farmecul, geniul. Nu l-am vrut înapoi măcar încă o dată pe Roger, un tată din Elveția care-și crește liniștit copiii, cât n-am acceptat că vremea tenisului romantic nu trebuie să dispară cât timp noi suntem aici.
Federer a fost motivul pentru care cronicile astea au existat. Pentru că am avut nevoie de un mod de a exprima încercarea infinită și nesfârșită de a explica actul artistic.
Despărțirile dor și sufocă și te ard în tâlpi și-n scalp. Și ne place să ne mințim singuri că nu vor veni niciodată. Și nodul ăsta din gât nu există.
Uite ce e. Nodul ăsta din gât nu există.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
