Simona Halep – Iga Swiatek: 3-6, 6-1, 6-4

Iga lipsă

Știu că ceea ce arde acum e meciul Simonei, dar Codruț a introdus ieri o nouă rubrică în cronici și aș vrea să continui tradiția acesteia măcar cu încă o zi.

“Tot ce a fost mișto ieri și n-am mai apucat să vă povestim pentru că am publicat deja cronica înainte să joace Fognini și Nadal” s-ar putea numi, dar titlul e prea lung, sigur îl va tăia Meșter la montaj.

Așadar, despre Rafa și despre nebunul Fabio e vorba.

Rafa a auzit că Nole s-a accidentat si a decis să își polișeze el spatele ruginit, altfel ar fi fost prea mulți betegi pe metrul pătrat. Anatomia turneului ăstuia se bazează pe spatele lui Rafa, abdomenul lui Nole, pumnul Simonei, plus abdomenul seducător al lui Matteo, apărut pe Social Media de nicăieri.

În Nadal – Norrie, Cameron a jucat curajos, chiar prea curajos pentru gustul meu. Dacă știi că nu vei ajunge vreodată “Sir”, precum confratele Andy, nu înțeleg de ce trebuie să te strofoci așa. Doar pentru că ai auzit că Rafa e măcinat de dureri de spate? Nu te-ai gândit că poate fi doar o cursă? Întreabă-l pe Nole.

Foto: Bai Xuefei / IMAGO

Dincolo, în Fognini – de Minaur, Fognini nu a părut deloc Fognini, ci mai degrabă Rafa Nadal. Urma să joace împotriva spaniolului și și-a impus, probabil, acest antrenament mental înaintea meciului direct.

Glumeam, Fog nu face niciodată antrenamente mentale.

Fabio l-a alergat pe bietul De Minaur în toate colțurile terenului și a atentat la integritatea gleznelor lui prin “scurtele” alea marcă înregistrată care nu se regăsesc în Biblia ortodoxă a tenisului.

După gâlceava aia tipic macaronară din meciul cu Salvatore, Fog nu a mai mers “la noroc”.  A venit chiar de câteva ori la fileu și a plasat niște voleuri șmechere furate de la “fratele” Bolelli.

Foto: Jurgen Hasenkopf / IMAGO

Simpaticul arbitru James Keothavong nici măcar nu prea a avut ocazia să pronunțe acel atât de original “Făcii-Focii” la 40-30, colecție de sunete care ne zgârie atît de plăcut timpanele.      

Așadar, Fog a rezolvat rapid cazul și merge către Rafa, cu încrederea că spatele acestuia nu mai e atât de elastic ca atunci când juca împotriva lui Sampras și Agassi.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Simona Halep – Iga Swiatek: 3-6, 6-1, 6-4

Pe alocuri, tenisul încetează să fie sport și devine un film cu spioni. În care toată construcția acțiunii se bazează pe un amărât de cifru care poate sau nu să fie decriptat.

Dacă piezi mult timp căutând combinația de cifre și caractere pe alocuri ciudate, te prinde timpul din urmă și te-nghite. Te ia ca un tsunami, ca o avalanșă. Și deși ești mereu conștientă și vie, habar n-ai unde-i nordul, unde-ți stau picioarele și în ce direcție trebuie să accelerezi în puținele momente în care ai timp să-ți umfli plămânii cu aer.

Însă dacă reușești să încălzești rotițele și să nimerești parola, lacătul se deschide și pășești apăsat înauntru. În interiorul adolescentei din inox care se plimbă mereu bombănind pe mal de teren cu capul înfundat între umeri ca ciocolata-n brioșă. Și acolo o să găsești, ca-n Alice, o fetiță rușinată care stă la o masă supradimensionată. Masă la construcția căreia – îți amintești vag și cețos, ca un început de poezie auzită într-o seară de toamnă – ai contribuit cu propria trusă de scule. Cu propriile cuie, cu propria feronerie.

Foto: Jason Heidrich / IMAGO

Momentele-cheie? Game-ul ăla monstruos de lung de la 3-3 în primul set. Pierdut de Simona odată cu setul, pentru că a alunecat ca pe un patinoar construit în pantă. Apoi, îmi amintesc ca printr-un diapozitiv vechi privirea-lunetă cu care Simona și-a fixat adversara atunci când și-a concentrat în sfârșit atenția asupra cifrului ăluia nenorocit. Am văzut-o pe tot parcursul setului al doilea, într-un moment al meciului în care Swiatek a redevenit adolescenta de 19 ani nervoasă, cu obrajii roșii, căreia nu-i iese calculul ipotenuzei la Bac. Iar Simona a avut atitudinea unei pisici pe care o calci pe coadă cu bocancul. A fost un 6-1 în care Igăi i-a fugit cătarea și a început să se tragă de haine, alergată de frustrări tehnice, ca fiu-miu de 3 ani când i se termină programul la Patrula Cățelușilor.

Foto: Dean Lewins / IMAGO

Setul al treilea nu a fost decât un prim-plan insistent și monocrom pe cifru. Cu Simona încercând să nimerească enervanta și enigmatica ultimă cifră în timp ce din interior se auzeau scâncete și vânt și sânge care sărea pe pereți.Și s-a deschis. Pentru că Simona a pus în fiecare lovitură, în fiecare încercare, în fiecare pulsație, în fiecare zvâcnire zeama de revanșă a zilei ăleia de la Roland-Garros.Știam că versiunea cea mai bună a Simonei se activează în special atunci când mingea e trimisă pe de o parte cu racheta, pe de altă partea cu amintirea.

Astăzi, în Australia, Simo a jucat o finală neoficială de Roland-Garros pe care a câștigat-o pentru ea însăși.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Aryna Sabalenka – Serena Williams 4-6,6-2,4-6

Război rece în vara australiană. Rusia cu Aryna Sabalenka, 22 de ani, 182 centimetri, 80 de kilograme, iar SUA cu Serena Williams, 39 de ani, 175 de centimetri, 70 de kilograme.

Mă rog, au fost mereu discuții despre greutatea Serenei, dar până la urmă, la 70 de kile (varianta WTA) sau 90 de kg (varianta Țiriac), Serena rămâne nemuritoare.

Ce-o mână în luptă pe Serena? Ar putea fi ambiția firească de a juca un meci împotriva fiicei sale, Olympia, la Australian Open ediția 2035. Dar sigur că mai presus de asta este legendara Margaret Court, care are 24 turnee de Grand Slam în vitrină, dintre care 11 la Australian Open. Era în anii ’60, în care jucătoarele din Europa nu călătoreau în Australia din cauza distanței și costurilor mari. Iar Margaret bătea la australiencele ei ca la fasole.

Astăzi, Aryna și Serena au strigat și au lovit, au izbit și au urlat. Serena a rămas în picioare, însă doar la vestiare va vedea cât de ciuruită e vesta ei antiglonț.

Foto: Hu Jingchen / IMAGO

Dominic Thiem – Grigor Dimitrov 4-6, 4-6, 0-6

Meciul cu Nick “The Mad Man” Kyrgios a fost pentru Thiem ca o mușcătură de șarpe veninos. Să îi spunem, pur la întâmplare, taipan.

Veninul l-a paralizat total pe Domi, iar Grigore a fost doar curierul rapid care a venit, a împachetat trupul inert și l-a livrat familiei îndurerate.

Cercetările ulterioare au arătat însă că vinovată a fost iubita lui Thiem, Lilly contorsionista. Ea a încercat să îi pregătească o poțiune energizantă contra spleen-ului de carantină, dar a greșit flagrant doza de tei din eprubetă.

Grigore merge mai departe, tocmai îl întrebase un reporter ce-l mai ține pe teren după ce, din 2017, nu a mai câștigat vreun turneu. Iată ce-l ține: faptul că trofee se dau în continuare-n tenis.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Aslan Karatsev vs Felix Auger-Alliassime: 3-6, 1-6, 6-3, 6-3, 6-4

E o poveste specială aici. E despre un rus care a fost la un pas să se lase de tenis la 17 ani și care respiră aerul rarefiat al unui Grand Slam abia acum, la 27, după nouă tentative eșuate.

Aliassime a câștigat două seturi în 70 de minute. Apoi, Karatsev și-a scos din lădița cu grenade forehand-ul ăla deflagrant, de gherilă. Lovitura lui de dreapta seamănă cu cea a lui Nick, băiatul ăla grațios gratulat de Meșter zilele trecute. Doar că Arslan nimerește mult mai des terenul.

Arslan a câștigat în cinci seturi meciul și și-a adjudecat deja Slam-ul ăsta după trei meciuri în calificări și patru pe tablou. Au fost aproape patru ore de joc pentru saltul său funambulesc în sferturile de la Melbourne. Noroc că doar arbitrii cu vezica bine antrenată sunt aleși pentru astfel de dispute.

Pentru mine, e clar că Arslan e un jucător de cel puțin 23 de karatse. Dacă nu credeți asta, întrebați-l pe Felix, tipul ăla de 20 de ani născut în aceeași zi cu Federer și ucis azi de un rus care i-a oferit la final un ceai.

Naomi Osaka – Gabine Muguruza 4-6, 6-4, 7-5

Naomi a supraviețuit aici ca un adevărat samurai, pentru că Garbine a condus cu 5-3 și 40-15 în setul decisiv. Rar se întoarce un astfel de scor, să fim sinceri.

Se tot spune că Naomi e introvertită în viața de zi cu zi. Pe teren, a fost însă o fiară cu ochi oblici și sânge rece, care și-a câștigat cu tupeu punctele de meci pe care le-a avut Muguruza.

Mugu îmi dă mereu senzația că e aproape de fericire. Iar un resort invizibil și malefic îi smulge mereu bucata de tort din față. Nu o să fac o tragedie din înfrângerea asta, sper că nici ea nu va face. Voi spune doar, extrem de original, că Muguruza nu a avut un sentiment bun în rachetă, iar mingile ei, insensibile la nebunia asta de Valentine’s Day, nu au vrut deloc să flirteze cu tușele.

Novak Djokovic – Milos Raonic: 7-6, 4-6, 6-1, 6-4

Acum, că am declarat public în cronica trecută că sunt fan Rafa, mă veți crede pe cuvânt când voi spune că mă abțin greu de la ceea ce englezii denumesc plastic hatereală, iar noi numim realism.

Sunt sigur însă că aceste cronici sunt savurate la a treia cafea a zilei și de mulți fani Djokovic, așa că nu o să risc să dărâm imaginea absolut, 100% obiectivă câștigată în atâția ani în care i-am lăudat deșănțat-echilibrat doar pe ai noștri

Așadar, nu voi fi vituperant cu Nole, ba dimpotrivă. Dar am și eu o limită. 

Omul a invocat o ruptură musculară în meciul cu Taylor Fritz și s-a arătat sceptic cu privire la perenitatea sa în turneu. Eu nu m-am lăsat însă deloc păcălit, era o momeală prea ieftină. Știam că Djokovic va continua și cu un picior în ghips și în scaun cu rotile. Miza e mare, vanitatea lui Novak e uriașă.

Djokovic ar fi intrat cu stativul de perfuzii după el și cu scaunul cu rotile împins de tatăl său. Cu o mână l-ar fi apărat pe Nole de ghiulele lui Milos, iar cu alta ar fi apăsat nebunește singurul buton al jocului inventat chiar de el, numit extrem de sofisticat, “Hajde, Nole!”. E un joc cu o singură opțiune: Nole, în ținută falnică de rege sârb, îi ucide pe Rafa și pe Roger fără milă. La fiecare apăsare de buton.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Djoko este, indiscutabil, un tip de succes. El a înhățat toate Slam-urile, toate Masters-urile și aproape toate Jocurile Olimpice la care ne-a făcut onoarea să participe. Atunci când nu a mai avut nimic de câștigat, și-a creat propriile turnee, preluând virusul pe pieptul dezgolit și transformându-l pe Kyrgios, de meserie clown talentat, în vocea rațiunii.

A învins virusul, mănâncă fără gluten, se recuperează rapid în camera sa hiperbarică, intră pe teren cu rupturi musculare. E un gladiator aproape imbatabil, un sârb adevărat. El e Novak.

În celălalt colț al ringului, da, mai mereu la colț, s-a aflat Milos. Și el un vajnic gladiator, dar la o categorie diferită de greutate.

Dar nu vă lăsați păcăliți de fața rubicondă, de copil un pic prea bine hrănit a lui Milos. Încercați să scanați mai jos, spre piept, coapse și mai ales spre gambe. O să înțelegeți poate atunci de unde vine urgia torpilelor pe care le lansează cu serviciul și forehand-ul.

Foto: Dave Hunt / IMAGO

Totuși, parcă Milos și-a pus parcă o armură cu două numere mai mică. Nu știu cine e antrenorul lui, dar e clar că unica tactică a lui Raonic este să atace.

Nu cred că Raonic a auzit de faimoasele strategii din fotbal „Focul la ei”, “Ai, n-ai mingea, dai la poartă” sau “Lungă și pe-a doua”, dar le aplică instinctual. Legătura asta sinergică dintre sporturi face minuni.

Milos atacă atât cât îl ține sulița, dar nu știe să se apere. E și greu s-o facă pe reverul ăla împins, cu un gest neterminat, de parcă s-ar feri de-un sconcs.

Iar de azi, Milos mai știe ceva: nu-l poate bate pe Djokovic nici măcar când Nole e accidentat. E 12-0 scorul la meciuri directe, iar după partida de azi a mai rămas ca Miloș să ia bătaie de la Nole chiar și la turneele la care Nole nu joacă. Ultima frontieră.

Poți să susții cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de:

Nic este cea mai recentă achiziție a găștii de cronicari. Zice că scrie despre tenis aproape de pe vremea lui Rod Laver, dar a scris până acum într-un stil serios. Vorbind mereu despre rachete din lemn, rever cu o mână, strângeri afectuoase de mâini la final de meci și fair-play, i s-a inoculat cumva ideea că tenisul e un sport nobil. Dacă e cineva pe aici într-atât de nostalgic încât să înțeleagă conexiunile stranii pe care le face cu tenisul antic de pe vremea lui McEnroe, Connors, Borg, Sampras, Agassi sau Edberg, să îl citească.

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.

Un Comentariu

  1. “Astăzi, în Australia, Simo a jucat o finală neoficială de Roland-Garros pe care a câștigat-o pentru ea însăși.” Și frumos și adevărat!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.