Ce spui tu, străine? Stephens e departe

Timpul chiar trece altfel în tenis.

O oră de joc poate să dureze două zile și câteva mii de metri cubi de apă prăvăliți peste tabla de șah albastră care, mare minune, nu a părut că s-a umflat de la atâta puhoi. O chestie interesantă pentru noi ar fi să aflăm ce fac jucătorii când se confruntă cu meciuri începute, oprite fix când să ducă lingura la gură, lăsate la frigider peste noapte și reluate după programul picăturilor ce bat în geam și-n ceafa organizatorilor.

Ar fi interesant de știut ce fac alții, nu Sorana. Sorana și-a terminat meciul întrerupt ieri la 5-2 pentru ea în 30 de minute de la revenirea pe teren, deci e evident cu ce și-a umplut ultimele 24 de ore. Cel mai probabil a comandat o pernă cu poza lui Sloane și a răcnit la ea toată seara. Posibil ca Sori să fi dormit mai bine cu ploaia dansându-i pe pervazul geamului de la hotel, dar ce e clar e că s-a trezit gata să navigheze cu tact și liniște printre valurile pe care una ca Stephens le poate ridica fără nicio amenințare prealabilă de tsunami.

La faptul că nu ne-am ales nici măcar cu o oră de meci e foarte posibil să fi contribuit și faptul că, în nici trei luni de turnee, Sorana și Sloane s-au întâlnit deja a treia oară, iar ultima dară s-a lăsat implicit cu un 6-0 pentru Sloane acum două săptămâni, la Indian Wells. Sunt șanse bune ca niciuna dintre ele să nu-și fi văzut familiile de trei ori în intervalul ăsta, chestie din care înțelegem cam cât de sătule ar putea fi una de cealaltă.

Pentru a treia oară s-a terminat meciul în două seturi și, dacă timpul efectiv de joc nu vă oferă o idee cuprinzătoare a felului în care Sorana a împărțit apele de la Miami cu puterea toiagului ei dotat cu racordaj, aflați și țineți minte faptul că, din 15 game-uri jucate, în 10 dintre ele Sloane nu a făcut mai mult de un punct. E ca și cum ai afla că Real Madrid a bătut-o pe Manchester City într-un meci în care, din 11 jucători de la City, doar 3 aveau șireturile legate.

---

Cronicile de la Indian Wells îți sunt oferite de 2Performant.

---

Naomi Osaka – Elina Svitolina: 6-2, 7-6

Ca jucător, dincolo de sticlele de apă desfăcute care îți fac cu ochiul de pe mese, probabil că cea mai periculoasă treabă la început de turneu e să uiți de rătăciții de prin clasament. Când ești printre capii de serie, mai primești și tururi libere. Iar de multe ori, pe la primul punct de control vine vreun nefericit care joacă pentru faimă, trofee și cele două restanțe pe care le are la salariul fizioterapeutului.

Dar printre toți ăștia pândesc veșnic unul, doi sau mai mulți crocodili. Jucători scăpați de o accidentare care încă mai au pe fund urme de la cât au stat pe patul de spital, mămici pentru care „greu” nu mai e forehand-ul adversarului, ci o lună de copil cu colici, ori sportivi care – complet cu forța – au făcut un MBA improvizat de drept și legislație timp de un an și jumătate.

Svitolina a tras lozul al doilea și a dat peste Naomi Osaka, pierdută în cifre pe la locul 229, dar tot mai apropiată de forma care îi provoca crize de nervi Serenei Williams. Naomi are momente în care nu poți juca cu ea, în aceeași măsură în care nu te poți înțelege într-o discuție rațională cu o ușă care scârțâie. Nu-ți mai auzi nici gândurile, cel mai probabil, iar până te dezmeticești, e dus setul. 6-2 în 34 de minute, semn că, de la vestiare, jucătorilor li s-a spus că ziua pierdută pe ploaie se recuperează cu meciuri scurte și fără prea multe dezbateri în plen.

Pe de altă parte, Svitolina are și ea experiență în materie de curățat rugina de pe balamale și înlocuit mobila veche, plină de praf și mâncată de carii. În urmă cu doi ani își începea revenirea de pe locul 240, iar acum bagă iar spaima-n copiii care nu și-au mâncat legumele. Despachetat dincolo de cifre insipide, setul doi dintre Osaka și Svitolina a fost bun de-o semifinală feminină la orice Grand Slam. Trântită cu un 5-2 făcut de Osaka aproape exclusiv din mingi de care copiii se apropiau cu pușca tranchilizantă, Elina s-a pus pe treabă și a început să ridice podurile de peste râu. Până în tiebreak, apărarea a fost cel mai bun atac. Și ar fi rămas așa dacă, pentru Osaka, atacul total nu ar fi funcționat atât de bine. Dar un lucru pare foarte clar: povestea lui Naomi Osaka se pregătește să fie din nou povestită la focul la care se întâlnesc de obicei capii de serie. Așa cum se și cuvine.

Denis Shapovalov – Stefanos Tsitsipas: 6-2, 6-4

La momentul vorbirii, câștigi un meci cu Tsitsipas fără a mai fi necesar să îndeplinești nici măcar condițiile care trebuie bifate pentru a candida la postul de președinte de bloc în Sectorul 6. Prin comparație, asta pare o treabă complicată. Să vrei asta nu e de ajuns pur și simplu – ceea ce nu se poate spune despre o victorie cu Tsitsipas.

Și asta cu atât mai mult cu cât Shapovalov chiar le avea pe ale lui. Nici nu e clar dacă băiatul ăsta, abia trecut pe dieta de diversificare după jumătate de an de sărit într-un picior, ținea el neapărat să stea toată săptămâna la Miami. După un 2023 în care ai folosit cardul de sănătate mai mult decât milele acumulate la compania de zbor (am da un nume, dar pe noi ne ține în brațe 2Performant, nu FlyDubai), mă gândesc că vrei să o iei ușor. Dar nu se poate cu Stefanos, pentru că nimeni nu o ia mai ușor decât el.

E greu să îl înțelegi. Nici nu prea apuci și tre să o iei constant de la capăt pentru că, de la Roland Garros-ul de anul trecut, nu a mai stat la povești cu noi mai mult de trei tururi. Vine, salută și pleacă de parcă nici nu ar fi fost. E într-o cursă a binefacerilor, în care-și ajută colegi de circuit mai amărâți să își treacă la CV o victorie cu un jucător din Top 20.

Dar se termină și asta cât de curând. 

Andy Murray – Tomas Etcheverry: 7-6, 6-3

Se ține de coapse sau ce aliaje are el pe-acolo, se strâmbă după puncte, sare de pe un picior pe altul după ce tocmai a izbit un backhand în lung de linie direct câștigător și, în principiu, reacționează ca orice bătrânel care ți s-a lipit de umăr în tramvai și vrea să îți dea de înțeles că ultima lui șansă de a-și vedea nepoții e să îi oferi locul de pe scaun. După care – pentru a păstra paralela – se ridică cu mâinile pe bară, face 28 de tracțiuni având cinci bunicuțe legate de mijloc și, ca să oprească mijlocul de transport în comun, se prinde cu o mână de stâlpul pe lângă care tramvaiul tocmai a trecut. 

Cam așa funcționează și Andy Murray, despre care încep să cred că îi e atât de scârbă de birocrația din sistemul de pensii britanic încât mai bine stă și joacă pe unde prinde. Etcheverry părea să fi înțeles lecția, până când Andy i-a schimbat diriginta, școala și limba de predare. Traseul părea clar gândit până spre tiebreak-ul setului unu. Trecuse deja o oră de joc, cu schimburi intense și puncte lungi. Alergătură, transpirație și stres aplicat pe genunchi. Fix ce nu îi place unui catâr.

Doar că Andy a câștigat tiebreak-ul la 0, așa că Etcheverry a rămas cu Baltagul învățat într-o sală în care, subit, publicul a decis că vrea să asculte operă. Și nici măcar operă cântată, ci opera revenirii și devenirii lui Andy, care trăiește și moare sub ochii noștri, probabil pe deplin convins că principalul lui oponent pe terenul de tenis poate fi doar computerul în care locuiește sistemul Hawk Eye. La o adică, cu ăla are în comun mai multe componente decât cu mulți dintre colegii de pe la turnee. 

Alexander Zverev – Felix Auger-Aliassime: 6-2, 6-4

Ador meciurile pe care Zverev le joacă în astfel de faze ale competițiilor pentru că nu prea ai emoții. De fapt, cu el oricum nu prea ai. Omul e – ca să zic așa – dintr-o lovitură.

Cu Zverev nu trebuie să îți bați capul. Din primele două game-uri îți dai seama care e direcția. E ca atunci când, iarna, locuiești la câmpie și vezi că mașina vecinului are zăpadă pe ea. Știi imediat că în weekend a fost la ski, la fel cum, despre Zverev știi că 2-3 game-uri bune vor însemna automat un meci câștigat. 

Cu atât mai mult atunci când joacă cu jucători de teapa lui Auger-Aliassime. Mă doare spatele de la cât am cărat cu cârca speranțele că băiatul ăsta va fi marea izbândă a noii generații, va muta și va face și va drege. Nu e cazul. Aliassime a avut – atenție, vă rog! – două puncte câștigate pe serviciul lui Sasha. Păream dement dacă formulam altfel. Dar încercăm:

Bună dimineața, minunat cititor, și felicitări! Astăzi, deși pare o zi ca oricare alta, te felicit pentru că ai cu doar două puncte mai puține câștigate pe serviciul lui Zverev decât Felix Auger-Aliassime. 

Elina Avanesyan – Ons Jabeur: 6-1, 4-6, 6-3

Dacă nu sunteți familiarizați cu viața și opera Elinei Avanesyan, permiteți-mi să vă luminez: are niște origini armenești pe lânge cele care au lăsat-o fără drapel pe grafica turneului și, la 20 de ani, are câteva lucruri cu care să se laude. Faptul că are 20 de ani, evident, dar și performanța neoficială de a fi primul lucky loser care, în ultimii 35 de ani, ajunge în turul 4 de la Roland Garros. Tot ca lucky loser și-a câștigat și primul turneu ITF din carieră, deci probabil că fata are și niște origini nemțești care au contribuit la faptul că ea începe să câștige doar după ce prima dată e trimisă acasă. 

A mai reușit să adauge la CV-ul provizoriu și a doua victorie cu o jucătoare de Top 10 WTA, și asta după ce a dat nas în nas cu Ons Jabeur. Izbită de dureri și chinuită de genunchi din care pare că au plecat prea multe scurte ca să mai fie capabili de alergare, Ons continuă să fie una dintre poveștile cu care tenisul feminin încă ne mai poate ademeni lângă un foc în zilele de iarnă sau cele cu ploaie. Credința lui Ons în jocul ei e ceva ce transcende înțelegerea laică. Să fii singura cu pensula într-o încăpere în care toată lumea e ascunsă după armuri și costume de bio-hazard e ceva nobil și nebunesc în egală măsură. Pentru orice dreaptă lovită din plin care riscă să surzească copii de mingi, există o scurtă atent disimulată de Ons, ori o lovitură din săritură ce nu era necesară în meci, dar era așteptată în inimi și creiere.

Și mai e imaginea efortului de pe fața lui Ons. Niciodată nu trebuie să o întrebi „Azi ce ai făcut?”. Pe fața ei se citește efortul de a căra în spate ceva mai mult decât propria carieră. Nu e clar pentru ce trage, dar dacă spunem că „pentru toți și toate”, nu îmi imaginez că am putea să greșim. Prin primul set și-a tras peste genunchi un bandaj, în speranța că medicina poate merge mână în mână cu magia din mintea ei, astfel încât combinația asta să salveze urmele unei prime părți încheiat cu 6-1 pentru adversară. Și i-a ieșit. 

Setul al doilea, câștigat de Jabeur, putea să aibă doar două efecte pentru Elina: ori o lega de picioare cu totul, ori o stabiliza pe întinderea de apă ce stătea să o înghită. Așa cum se întâmplă de multe ori, ceva ce nu se încheie cu preotul și prohodul la boxe e prilej pentru o zi nouă. Iar când ești pe primele drumuri în care cari marfa grea despre care anterior doar ai citit niște lucruri teoretice, te uiți în oglindă, îți repeți numele și te duci în alergare către numărul 6 WTA. Nu poate să iasă nimic rău, iar varianta ideală e chiar ideală. Avanesyan a avut nevoie de fiecare winner pe care într-un final l-a reușit. Și nu a făcut asta lovind pe centru, ci pe linie, fără marjă de eroare și cu inima ascunsă între coaste. A salvat mingi de break, a câștigat mingi de break, a dat tare și a strâns din dinți fix așa cum te învață profesorul să faci atunci când joci cu un adversar născut din tenis și capabil de tenis chiar și în absența tuturor membrelor inferioare.