Dacă nu ai văzut meciul și afli acum simplu și sec, ca o porție de sarmale fără smântână, că Gabriela Ruse a pierdut, ia-o altfel: ce sunt finalele pierdute, dacă ele te duc până la urmă către altele câștigate? Dacă din meciul pentru trofeu pierdut cu Korpatsch, Gabi a recâștigat harta ce-i arată traseele spre alte meciuri pe care să le vedem pentru că ne-am chinuit să găsim link la televiziune care dă turneul din Elveția, Mexic sau vreun orășel din State, o să spunem că e un târg care ne convine?
Adevărul e că nu ai de unde să știi și tenisul ne ține permanent în jocul ăsta de glezne, în care nu îți e clar dacă să te bucuri de moment sau să gândești în perspectivă. E ca atunci când zugrăvești: îți iese prima mână de vopsea lavabilă, dar poți să nu te gândești la faptul că poate nu ai suficient material ca să termini? Fix așa părem în fața unei dileme: ne bucurăm de finală, ne doare că trofeul pleacă fără viză în Germania sau ne facem planuri pentru la anu’ cu Gabi și îi calculăm puncte în timp ce facem previziuni?
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
Adevărul e că acestea sunt griji care ar trebui să ne bucure. Când tenisul e ceva ce gândeam în aliniate, vizite la tribunal și substanțe interzise de parcă studiam criminalistica forțați de părinți, să gândim de la 0 la 15 și în reprize de câte două sau trei seturi era suplimentul pe care speram să mai avem voie să îl luăm măcar noi.
După ce a jucat cel mai bun tenis al ei de la momentul în care accidentările și nefăcutele au decis să îi dea și o pauză, Gabi Ruse a revenit într-o finală. Acasă, cu ai ei strigându-i numele și indicațiile. Fără căldura din Palermo și fără aerul de frigider părăsit din Hamburg. Doar căldură, bine și sentimentul că vin florile și dragostea, indiferent unde cade mingea.
Iar la 3-0 pentru Gabi, am fi zis că binele va fi în sfârșit răsplătit. Că oamenii care dau trofeul la Transylvania Open și-ar mai vrea și ei să-l viziteze, fără să treacă pe la vameși cu pașaportul în brațe, vor avea într-un final noroc de-o româncă cu adevărat fericită la final. Sau cu nume de româncă, pentru că noi avem și varianta asta tot timpul.
Însă corpul o știe pe-a lui. Învățăm la școală că avem un creier care controlează toate celelalte periferice. Că el este centrul de comandă al nostru. Sau cel puțin cu asta am rămas eu de la biologie și aș vrea să îmi văd profa din liceu cum îi explică Gabrielei că mai putea, când picioarele ei au decis că duminica nu e zi de muncă.
O paranteză: când eram în primul an din facultate, mă uitam la Dr House, care îi spune în câteva rânduri prietenului său, medic oncolog, că are o muncă totuși cam inutilă, că lui îi vin pacienții doar ca să primească vești proaste. Și omu realizează brusc că, în lumea medicilor, ce face el e cam cea mai tristă activitate. Nu, doctore James Wilson, cei mai năpăstuiți de satisfacție la locul de muncă sunt medicii sportivi, care apar pe teren și încearcă să facă ceva. De cele mai multe ori, mai bun ar fi un psiholog. De crampele construite într-o săptămână cu meciuri zilnice de câte două ore, mai degrabă scapi prin meditație decât prin masaj.
Iar Gabi nu a scăpat. A pierdut primul set și, dincolo de o episodică revenire pe când era 2-5 în setul doi, a pierdut și finala. Cu lacrimi, cu regrete, cu “ce era dacă”-uri și tot ce nu îți trebuie la ultimul meci din turneu, dar ți-ar putea folosi pentru a produce alte ultime meciuri. “Eu, Gabriela, voi fi altfel după această săptămână” e ceva de care să ne legăm ca să sperăm.
Având în minte serviciul imbatabil din semifinală sau jocul calculat la riglă și micron din sferturi, Gabriela Ruse poate exploata adevăratul trofeu ce vine dintr-o finală de turneu WTA 250: sentimentul că ceva mic, făcut ca un experiment, poate fi extrapolat și replicat în curțile mari, în care nu sunt doar ai tăi, ci toți ai lor. În orice alt domeniu, ideea ar fi ori naivă, ori absurdă, ori ambele. În sport se numește “scânteie” și e ceea ce pornește cele mai mici, dar și cele mai mari motoare deopotrivă.
Foto: Transylvania Open
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
