US Open 2020, faza pe rever. Ana la fileu: Cupa și la gară!

Mă rog, la aerogară. S-a jucat timp de două săptămâni la US Open, dar senzația a fost c-a fost scurt și-a trecut. Ca un guturai. Ceea ce-i dorim și domnului SARS-CoV-2 s-ajungă cât mai curând, iar openului american de anul viitor, să se-ntoarcă la a-și umple cu emoție toate pătrățelele de timp care-i sunt dedicate.

Norocul nostru de anul ăsta fu suprapunerea parțială cu turneul de la Istanbul, unde ne-am uitat cu sufletul în dinți, printre rugăciuni și invective, dară am și izbândit. Bine, nu noi, Patricia Țig, bravo ei și slavă Domnului, că ne-a mai măturat și nouă zgura din inimi, aia cu care-am urmărit hardul american, ediția vară-toamnă 2020.

Finalele n-au fost rele, au jucat copiii, și fetele, și băieții, de le-au mers fulgii și le-au țipat mușchii, dar tot lacrimile pierzătorilor au adus la viață momentele de după terminarea meciurilor și-mpărțirea tipsiilor, respectiv a cupelor. I-a durut tare și pe Vika, și pe Sașa c-au pierdut, mai ales că amândoi au jucat atât de bine, ceea ce la Azarenka m-așteptam, dar la Zverev, nu. Cred că Vika va tot merge bine o vreme, iar lui Sașa îi doresc să aibă parte cât mai curând de-așa un culoar ca ăsta de la US Open, adică înainte de-a-mplini 27 de ani, ca Thiem. Însă dacă Nole-și ține limba după dinți și mingea-n frâu, n-aș prea putea fi sigură c-o să se și-ntâmple. Și n-am zis nimic de Rafa și de Roger, c-a plâns Sașa destul la New York, om e și el.

Embed from Getty Images

Câștigătorii și-au luat cupele printre aplauzele firave ale puținilor aflați de față și în căderea stingheră a unor mațe subțiri și colorate care-ar fi fost frumoase și-ar fi avut gust de sărbătoare dac-ar fi fost și oameni în tribune. Dar pe nuditatea aia monstruoasă a scaunelor de plastic, a părut că marii câștigători sunt dintr-o secvență SF din 2100 (sau poate mai aproape, cine știe?) și dă cineva peste ei cu macaroane vintage, să le-amintească de strămoși și să-i pună-n temă cu psihologia transgenerațională.

Embed from Getty Images

Una peste alta (bizară expresie, de filme fără audiență generală), iuesăupănul de-acum fu ca o nuntă mută, cu lăutarii-ntr-o pivniță inundată. Nici sublim, da’ nici lipsind cu desăvârșire. Un Grand Slam care-a mâncat numai din scandalurile pe care-a reușit să le genereze. Să vedem ce-a învățat zgura europeană din el și să ne ținem negativi, ca s-apucăm s-o mestecăm.

Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.